Bisericuța smerită a Schitului MaicilorPrins în labirintul unor clădiri înalte, într-un cadru arid, aproape lipsit de vegetație, te simți gol și străin, oricât de mult ți-ar plăcea civilizația urbană. Singurul reper în acest deșert de beton care amintește omului că are un suflet de care trebuie să se îngrijească este o biserică. Albă, discretă, firavă, dar semeață, pe fundalul unui gri dezolant, Schitul Maicilor apare asemenea unei mirese, purtătoare a Veștii celei Bune, după cum îi spune și hramul. Prea puțin cercetată de oameni, mult prea încercată de necazuri și stăpâniri, biserica așteaptă vremuri mai bune.
Deși auzisem de existența sa, nu am mers niciodată să o văd. Nu am știut că se află atât de aproape de mine†¦ Dacă aș fi avut habar că numai câțiva pași o despart de Mănăstirea Antim, a cărei filie este, aș fi căutat-o mai demult. Biserica din strada Mitropolit Antim Ivireanu, căci despre ea este vorba, stă deschisă mereu, iar în Postul Mare aici se slujește Sfânta Liturghie în zilele de miercuri, sâmbătă și duminică.
Prima dată când am pășit în pridvorul brâncovenesc, căptușit cu marmură de Rușchița, am simțit o emoție soră cu cea trăită în fața sfintelor racle. Poate, pe undeva, a fost și gândul că urcasem în corabia unei sfinte biserici de secol al XVIII-lea, care ascunde în ea o taină mare – icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, dăruită chiar de ctitoră, Tatiana Hagi Dina (nume purtat și de schit), calugărită sub numele de Timotheia Monahia, sau Kiriaki Schimonahia.
„Ce poate fi mai frumos decât să-I slujești lui Dumnezeu?”
Instinctiv, îmi aplec capul sub portalul de la intrare, încadrat într-un chenar de piatră frumos sculptat, deasupra căruia din pisanie aflu anul construcției, 1726. „Nu e nimeni în biserică”, îmi spun cu mulțumire în gând. Rămân în picioare și analizez interiorul din pridvor. Câteva secunde se lasă măsurate cu ecou de un ceas fixat în perete pe care nu-l pot vedea. „Doamne, ajută!”, mi se adresează o femeie în negru, îngenuncheată deasupra unei cărți de rugăciuni, cu foile îngălbenite. Îi răspund cu surprindere, pentru că nu o văzusem în colțul întunecat din partea dreaptă, de lângă ușă. Este doamna Vasilica, una dintre cele trei „surori” de la Schit, care se îngrijesc de biserică; celelalte două, fiice de preot, Maria și Constantina, sunt chiar surori de sânge. „Este cel mai frumos serviciu pe care Dumnezeu mi l-a dăruit până la anii ăștia. Ce poate fi mai frumos decât să-I slujești lui Dumnezeu?”, îmi spune „sora” Vasilica, cu încântare în ochii verzi-albăstrui.
Îmi arată icoana Maicii Domnului, la care ard trei candele. Minunată operă de artă a sufletului! „Vin oameni plângând, care stăruie în rugăciune și prin credință primesc ajutor. O doamnă cu ganglioni pe tiroidă s-a rugat Maicii Domnului zile la rând, s-a dat cu ulei de la prima candelă, și ganglionii i s-au micșorat. A fost programată pentru operație și când au văzut-o doctorii s-au minunat și au întrebat-o cu ce s-a dat”, mărturisește doamna Vasilica.
Asemenea unui ghid, „sora” cea mare Vasilica mă poartă la icoanele Sfintei Parascheva (al doilea hram al bisericii), a Sfântului Nicolae și a Sfântului Haralambie (ale căror fragmente din moaște se păstrează până astăzi în piciorul Mesei de Jertfă din Sfântul Altar), până ajung în fața frescei care o închipuie pe ctitora sfântului lăcaș – Tatiana Hagi Dina, cea care a ridicat schitul în vremea voievodului Nicolae Mavrocordat, ca mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru eliberarea din robia otomanilor. Fapt îmbucurător, biserica mai păstrează încă pictura veche, icoanele, catapeteasma și stranele care amintesc de grija deosebită a oamenilor de altădată pentru Dumnezeu și toate cele ale Sale.
Potrivit preotului Nicolae Tatu, care slujește la Sfântul Altar împreună cu părintele diacon Mircea Toma, „numărul credincioșilor este fluctuant, deoarece, neavând parohie, oamenii merg la bisericile din jur. Există o comunitate micuță deja formată. Ocazional, vin credincioși din împrejurimi și salariați de la instituțiile din apropiere. Deși are multe elemente care o pot face atrăgătoare, biserica și-a păstrat discreția cu care s-a identificat dintotdeauna. Oamenii care vin aici caută să se roage în liniște. Cine vrea să o găsească cu adevărat o va găsi, se va simți atașat de ea și va veni și data viitoare.”
„O mărturie a vremurilor greu încercate”
Bisericuța de astăzi, ascunsă în spatele construcțiilor colosale ale ministerelor și de sediul SRI din bulevardul Libertății, este doar o parte din ansamblul monahal, care timp de 265 de ani a dăinuit în partea de sud-est a actualului Palat al Parlamentului. Biserica, cuhnia și ansamblul de clădiri ale schitului din anul 1726 erau de dimensiuni modeste, dar erau realizate într-o arhitectură românească izbutită, specifică stilului muntenesc din acel secol.
După ce a fost metoc al schitului de maici de la Țigănești, din anul 1951, Schitul Maicilor a devenit paraclis patriarhal, prilej cu care biserica a fost reparată și repictată.
În urma cutremurului din anul 1940, ansamblul mănăstiresc a fost restaurat de către Serviciul Tehnic al Patriarhiei, prin grija patriarhului Justinian. Clădirile din jurul bisericii, destinate parțial Institutului Biblic, au fost refăcute, la rândul lor, purtând amprenta stilului brâncovenesc.
A venit și epoca totalitară, când zona din Dealul Spirii trebuia curățată pentru ridicarea Casei Poporului. Directivele de demolare erau clare. În același plan criminal intra și Schitul Maicilor. Preotul paroh de atunci, Mihai Ionescu, s-a opus cu vehemeță. Degeaba. Era în anul 1980. Doi ani mai târziu, clădirile ansamblului au fost demolate, iar bisericuța mutată (este prima dintre bisericile translatate) cu 245 de metri spre răsărit, pe strada Mitropolit Antim Ivireanu, locul unde poate fi văzută în zilele noastre. După reașezare, biserica a funcționat timp de o lună. Abia la data de 19 noiembrie 1995, Schitul Maicilor a fost resfințit, iar în 17 noiembrie 1996, biserica a fost redată cultului.
Dupa demolare, Atelierele Patriarhiei Române au fost mutate în clădirea din curtea Mănăstirii „Duminica Sfinților români”, aflată la ieșirea din București, pe drumul ce duce spre Oltenița, în vecinătatea orașului Popești-Leordeni.
„Biserica este ca o mărturie a vremurilor greu încercate ale începutului de secol al XVIIIlea, când domnitorii fanarioți și-au făcut simțită prezența în Țara Românească, fără a mai purta de grijă mănăstirilor, schiturilor și bisericilor românești, care erau bune doar pentru funcționarea unui scop extern interesului bisericesc românesc”, ne-a spus protosinghelul Vicențiu Oboroceanu, starețul Mănăstirii Antim. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 15 aprilie 2013)
