Apoftegma 36 despre avva Arsenie cel Mare ne oferă un exemplu practic de discernământ al Părinților pustiei, dar în același timp este o importantă sursă de informații cu privire la biografia acestui ascet. Născut la Roma, și-a petrecut tinerețea în Roma cea Nouă, la Constantinopol, și a fost educatorul celor doi fii ai împăratului Teodosie, Arcadie și Honoriu. Aici se bucură de lux și bunăstare. S-a retras însă din lume la chemarea lui Dumnezeu, rupându-se total de viața pe care a dus-o înainte. O schimbare deloc ușoară. Arsenie cel Mare a luat asceza pe cât se poate de în serios. Există numeroase povestiri care dau mărturie despre asprimea vieții pe care și-a asumat-o în pustie cel care fusese oarecând demnitar imperial. Se prea poate ca ruptura de confortul lumii să nu se fi făcut brusc, la fel cum se poate ca înspre sfârșit bătrânul Arsenie să își fi îngăduit mici comodități (sandale, bundiță etc.). Cert este că avem o serie de apoftegme care vorbesc despre nevoința aspră a avvei, precum avem și istorisiri despre micile sale îngăduințe. În categoria celor din urmă se înscrie și apoftegma 36. Pe scurt aceasta descrie sminteala unui monah egiptean care îl vede pe renumitul părinte Arsenie culcat pe așternut și cu o pernă sub cap. Ascet aspru, provenit dintre țărani, egipteanul se revoltă în fața priveliștii. Preotul care îl îngrijea pe Arsenie îl pune să compare viața pe care o ducea înainte de călugărie cu cea pe care o ducea în schit și să compare schimbarea făcută de el pentru Dumnezeu cu cea făcută de Arsenie. În fața acestor raporturi monahul cedează și se folosește duhovnicește de ceea ce a văzut.
Textul acesta scurt arată între altele încă o dată cât de aprigă era nevoința care se practica de către monahi la Sketis. Nici măcar bolnavi fiind nu își îngăduiau mulți dintre ei să doarmă în așternut și cu pernă. Într-un asemenea context nu e tocmai nelalocul ei mirarea călugărului care îl vizitează pe Arsenie. Demnă de atenție este și atitudinea preotului care îl veghea pe avva. Acesta înțelege că nevoința, cantitatea și felul ei nu se judecă după o măsură obiectivă și universală. Asceza este personală și ține cont de înzestrările și acumulările celui care o practică. Efortul de a renunța la o viață de lux pentru a trăi simplu, ca în cazul lui Arsenie, este mult mai mare decât cel pe care îl face un cioban retras la mănăstire unde „mai mult se odihnește” în comparație cu ceea ce a trăit în afară.
Pe de altă parte, apoftegma 36 despre avva Arsenie este un îndemn indirect la nejudecare. Dincolo de ceea ce vedem când suntem tentați să judecăm există multe rațiuni care ne rămân străine și care fac ca aprecierea noastră să fie invariabil strâmbă. Așadar asceză personalizată, discernământ și nejudecare, trei virtuți la care suntem indirect îndemnați să luăm aminte. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 23 ianuarie 2013)
