Într-o lume în care omul își caută tot mai acut reperele, problema vieții și a morții, chiar dacă nu mai este abordată în întregul ei antropologic, rămâne una din necunoscutele cele mai profunde ale existenței omenești. Omul contemporan caută răspunsuri care adesea sfârșesc în întrebări și mai chinuitoare. Patimi de tot felul par a compensa lipsa de răspuns la problematica imediată a vieții în ansamblul ei.
O situație materială mai bună, o potolire a veșnicelor întrebări prin atitudini de indiferență socială, politică și uneori religioasă, par a fi tot mai mult surogatele care par a compensa setea de real și de răspuns. Într-o societate care se vrea promotoare a progresului individual, în țări care adesea sunt privite ca stindard de civilizație, omul e tot mai singur în fața propriilor spaime. Se clădește societatea perfectă, uitându-se faptul că țări precum Franța sunt pe primele locuri în ceea ce privește numărul de oameni care sfârșesc în stradă, fără cea mai mică urmă de compasiune din partea așa-ziselor organisme abilitate să gireze situațiile-limită ale persoanelor fără adăpost. Cazul recent al imigranților fără domiciliu, expulzați din adăposturile de iarnă din Marsilia, exclusiv pe motive etnice, fără a li se oferi variante, în condiții de temperaturi foarte scăzute, a mai reușit, din fericire, să cutremure opinia publică occidentală. Victimile însă nu au întârziat să apară și statisticile ultimei săptămâni vorbesc de cel puțin trei persoane fără adăpost care au murit din cauza frigului. Toate acestea se petrec în zilele noastre, într-o țară considerată model de democrație și de integrare socială.
„Dumnezeu este viața însăși și pricina a toată viețuirea”
Problematica vieții și a morții este așadar una la care vom afla răspunsuri exclusiv pe plan teologic. Omul, adus la existență în urma sfatului treimic, se bucură de privilegiul de a fi alcătuit din elemente care se găsesc la intersecția lumii materiale cu cea mai presus de materie. În Omilia a 6-a, Sfântul Grigorie Palama spune: „Trupul omului este alcătuit din materie, iar sufletul este alcătuit din ceea ce este mai presus de lume, ba chiar de la Însuși Dumnezeu, printr-o suflare negrăită, precum ceva măreț și minunat, care întrece tot ce există”. Viața omului este imprimată de pecetea chipului dumnezeiesc, Dumnezeu susținând viața omului în toate manifestările ei. „Dumnezeu este viața însăși și pricina a toată viețuirea, atât în veacul acesta, cât și în veacul veacului”, iar scopul omului trebuie să fie dobândirea vieții veșnice, izvorâtă din viața dumnezeiască. Părtășia la „viața cea fericită, veșnică și fără de prihană, desăvârșit nepătimitoare și slobodă de suferință” este posibilă doar prin relația continuă cu Hristos, dătătorul de viață. Opera mântuitoare a lui Hristos constă în dăruirea de viață omului căzut și rănit prin păcat: „Hristos a coborât cu sufletul în iad și s-a întors după ce a redat viață și lumină veșnică tuturor – și drept chip al acesteia ne-a dăruit nouă a săvârși dumnezeiescul botez, ca prin el să rodească mântuirea, prin fiecare taină și prin slujirile cele îndumnezeitoare ale sufletului și ale trupului, primind astfel semințele unei vieți fără de prihană” „Viața îndumnezeită și veșnică” reprezintă așadar scopul oricărui om care își articulează viața poruncilor Evangheliei. Împărtășirea de viața cea îndumnezeită și veșnică este unirea cu viața adevărată a lui Dumnezeu, prin harul Său: „Cel ce se împărtășește de energia dumnezeiască, fiind el însuși prefăcut prin dumnezeiasca prefacere, se face întreg el însuși cum este lumina și este împreună cu lumina și vede, în chip cunoscător, împreună cu lumina, pe cele care, în afara unui asemenea har inefabil, ar fi tuturor cu neputință de văzut”. Vederea celor cu neputință de văzut (în lipsa experienței harului) introduce pe om în „viața îndumnezeită și veșnică”, vederea însăși fiind sălășluire a omului în harul lui Dumnezeu, care susține viața omului. Viața trupească nu este anulată, însă omul nu se mai raportează la aceasta ca la finalitatea supremă: „Cel ce se împărtășește de energia dumnezeiască devine nu numai mai presus de simțirile trupești, ci și mai presus de tot ceea ce poate fi cunoscut de noi și de cei care sunt mai presus de noi prin puterea naturii. Căci cei care și-au curățit inima, pe Dumnezeu Însuși Îl văd”. Înzestrat cu voință liberă și cu viață care își poate reclama independența , omul își poate totuși asuma depărtarea de izvorul vieții. Diavolul, la rândul lui, înzestrat de Dumnezeu cu darul libertății de alegere a fost primul care a reclamat independența și și-a asumat poziția de negare a realității faptului că doar în Dumnezeu creația se împlinește: „Căci șarpele cel înțelegător și începător al răutății s-a ridicat împotriva noastră și ne-a tras pe noi în străfundurile iadului. ș…ț Și are de la sine însuși o putere aducătoare de moarte, el însuși de la sine născând-o pe aceasta, ca unul care cel dintâi s-a despărțit de viața cea adevărată „.
Reorientare către „viața cea adevărată”
Revenirea omului și reorientarea lui către „viața cea adevărată” se face însă întotdeauna prin apelul la starea zidirii celei noi, întemeiate prin jertfa Mântuitorului: „Zidind Noul Ierusalim, și ridicând drept templu din pietre însuflețite și adunându-ne pe noi în sfântă și sobornicească Biserică, a zidit la temelia ei, care este Hristos, izvorul veșnic al harului. Căci viața cea plină și stăpânească și veșnică firea cea atotînțeleaptă și atotputernică se unește cu firea cea înșelată din nebăgare de seamă și din slăbiciune, fiind robită celui viclean și zăcând, din lipsa vieții dumnezeiești, în adâncurile nepătrunse al iadului, pentru ca să aducă în această fire înțelepciune și putere și libertate și viață neclătită”. Jertfa lui Hristos este aducătoare de viață pentru veșnicie, iar „dumnezeiescul sânge al lui Dumnezeu se varsă din veac pentru viața lumii”. Sfântul Grigorie Palama reușește în Omiliile sale să ofere o imagine completă a perspectivei ortodoxe asupra vieții omului, ontologic încadrată în relația cu Dumnezeu, „dătătorul de viață”. Poate că Europa democrată ar avea multe de învățat din antropologia palamită…
(Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 4 decembrie 2010, semnat de pr. Roger Coresciuc)
