Amintiri despre Părintele Stăniloae cu Pr. Gheorghe Holbea, unul din fiii săi duhovniceşti: Avea un chip blând şi luminos

Se împlinesc vineri 115 ani de la naşterea Părintelui Dumitru Stăniloae, cel mai mare teolog ortodox român.

Pentru a marca această aniversare, l-am rugat pe Pr. Conf. Gheorghe Holbea de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti să ne împărtăşească unele amintiri legate de Părintele Stăniloae şi ce impact a avut asupra vieţii sale perioada în care a fost ucenic al marelui dogmatist, filosof, istoric, ziarist şi traducător român.

Părintele Gheorghe Holbea îşi aminteşte cu emoţie prima întâlnire cu Părintele Stăniloae care s-a remarcat prin „blândeţea şi delicateţea sufletească” şi prin faptul că „avea un chip blând şi luminos din care se revărsa o tainică dragoste”.


„M-a înfiat duhovniceşte cu multă dragoste şi a devenit Părintele meu ocrotitor”

Eram student în anul al II-lea la Institutul Teologic  din Bucureşti. Părintele Dumitru Stăniloae era cunoscut ca unul dintre cei mai mari teologi ortodocşi prin Teologia Dogmatică Ortodoxă şi alte lucrări, precum şi prin traducerea Filocaliei în limba română.

În vacanţa de vară din anul 1985 am mers la mănăstirea Bistriţa din judeţul Neamţ, unde vieţuiau doi mari părinţi duhovnici: Ioanichie Bălan şi Iustin Pârvu. La această mănăstire, unde îmi petreceam vacanţele de vară, veneau oameni de cultură din Bucureşti: scriitori, poeţi, istorici.

Unul dintre ei m-a întrebat dacă doresc să-l cunosc pe Părintele Dumitru Stăniloae. Am răspuns afirmativ şi astfel am fost recomandat Părintelui.

Am avut mari emoţii când am mers pentru prima dată la garsoniera Părintelui de pe strada Cernica, dar emoţiile au trecut în momentul în care i-am cunoscut pe părintele şi pe doamna preoteasă. Căldura sufletească şi atmosfera de simplitate pe care le-am întâlnit în casa Părintelui m-au copleşit.

Aveam în faţă pe unul dintre cei mai mari teologi ai secolului al XX-lea, dar blândeţea şi delicateţea sufletească a Părintelui alunga orice teamă pe care o trăieşti în faţa unei mari personalităţi. Acesta a fost momentul de început al unui drum care a marcat definitiv itinerarul meu teologic.

M-a înfiat duhovniceşte cu multă dragoste şi a devenit Părintele meu ocrotitor. Aveam o mare bucurie când îmi încredinţa manuscrisele lucrărilor pe care le trimitea la Editura Institutului Biblic, unde erau dactilografiate de o doamnă care-i înţelegea foarte bine scrisul.

Părintele mi-a sugerat titlul lucrării de licenţă: „Persoană şi comuniune”. De asemenea, mi-a sugerat ideile principale ale tratării acestei teme. S-a bucurat împreună cu mine de micile mele izbânzi în domeniul studiului teologic, cum ar fi, spre exemplu, admiterea mea la doctorat. Părintele a fost şi este pentru mine, chiar şi după trecerea sa la Domnul, Sfântul meu ocrotitor.

„Am învăţat ataşamentul faţă de spiritualitatea poporului român”

Prin Părintele am fost încredinţat că Dumnezeu este aproape, „că mă iubeşte şi că, umplându-mă de iubirea Lui, inima mea se deschide celorlalţi.

Am înţeles că iubirea e comuniunea cu Dumnezeu şi cu celălalt şi că, fără această comuniune, lumea nu e decât tristeţe, ruină, distrugere, masacre. Să vrea lumea să trăiască în această iubire şi atunci ar cunoaşte viaţa veşnică”.

Am învăţat ataşamentul faţă de spiritualitatea poporului român, în care s-a născut şi a trăit, dragostea faţă de Biserică şi faţă de spaţiul românesc, văzut ca o unitate armonioasă de munţi, dealuri, văi, şesuri, păduri, holde, vii, grădini.

Familiaritatea poporului nostru cu „Dumnezeu drăguţul”, un diminutiv de alintare a persoanei iubite, şi cu „Măicuţa Domnului”, arată gingăşia şi simţământul nostru de apropiere de Dumnezeu.

Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om real şi a umblat pe pământ, a vorbit cu oamenii şi nu a vieţuit în singurătate, de unde şi expresia „pe când umbla Dumnezeu pe pământ”, adică timpul din istorie când Dumnezeu a umblat pe pământ, în chip de om.

Colindele, basmele, cântecele şi doinele noastre împletesc împrejurările concrete în care trăieşte poporul cu învăţătura evanghelică, la care se adaugă responsabilitatea, raţiunea şi armonia dintre oameni şi natură.

Păstorul din „Mioriţa”, o icoană a Păstorului care transformă moartea în nuntă cosmică, iar Manole, ziditorul bisericii, este forma româneasca a lui Emanuel. Spirala turnurilor mânăstirii Curtea de Argeş este o icoană a înduhovnicirii, a dorului care se constituie într-o „permanentă căutare şi înălţare”.

Am învăţat de la Părintele modelul theologhisirii autentice în care duhul patristicii răsăritene este tălmăcit omului epocii noastre într-un mod care înseamnă fidelitatea creatoare faţă de trecut, imperativele lumii contemporane şi perspectiva eshatologică.

Părintele Stăniloae spunea că în modul său de a face teologie se regăsesc trei elemente şi anume: teologia dogmatică, spiritualitatea filocalică şi dialogul cu literatura, poezia, cultura în general.

Părintele ne-a descoperit semnificaţia duhovnicească a învăţăturilor dogmatice, adevărul lor în corespondenţă cu trebuinţele adânci ale sufletului care caută mântuirea şi înaintează pe drumul ei în comuniunea cât mai pozitivă cu semenii, prin care ajunge la o anumită experienţă a lui Dumnezeu, ca supremă comuniune şi ca izvor al puterii de comuniune.

Pana teologică a Părintelui Dumitru Stăniloae a scris înmuiată în viul experienţei sale cu Duhul lui Dumnezeu, devenind mărturisitoare, teofanică, filocalică şi epicletică, fiind una dintre dovezile cele mai edificatoare cum că perioada patristică nu se încheie în secolul VIII, ci Părinţi ai Bisericii au fost şi vor mai fi în continuare atât timp cât Duhul lui Dumnezeu lucrează în lume.

Teologia sa continuă, gândirea patristică şi filocalică este, deopotrivă, fidelă Tradiţiei, dar capabilă de a răspunde problemelor duhovniceşti ale omului contemporan.

„A fost ancorat în credinţă,  iubindu-i pe oameni în care a văzut creaţia lui Dumnezeu”

Părintele Dumitru Stăniloae se purta cu simplitate, nu era deloc spectaculos. Avea un chip blând şi luminos din care se revărsa o tainică dragoste.

Aşa cum mărturisea Lidia Stăniloae, dincolo de inteligenţa, erudiţia, puterea sa de muncă, a fost un mare gânditor, o personalitate de mare nobleţe sufletească, exemplu de devotament şi dăruire pentru toţi cei cu care a venit în contact, „pentru că a înţeles că odată cu darul preoţiei se primeşte şi o mare răspundere în faţa lui Dumnezeu”.

A fost ancorat în credinţă,  iubindu-i pe oameni în care a văzut creaţia lui Dumnezeu. Pe toţi oamenii i-a privit ca pe fraţii săi întru Domnul, „considerându-se răspunzător pentru fiecare, aşa cum trebuie să se considere orice slujitor al altarului”.

A trăit o mare libertate interioară şi a dovedit gentileţe şi înţelegere, bunătate, iubire şi solicitudine faţă de ceilalţi, integritate morală şi fermitate a credinţei.

Foto Credit: Cuvântul Ortodox

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns


Știri recente