„Biserica zice: «Deşertăciunea deşertăciunilor, totul este deşertăciune!» Ei bine, îmi permit a zice cum că acest mare adevăr îşi are şi excepţia sa. Nu este în lumea aceasta totul deşertăciune, rămâne ceva statornic; rămân faptele mari care sunt nepieritoare“. Acestea sunt cuvintele rostite de Mihail Kogălniceanu la Ruginoasa, la 29 mai 1873.
Se împlinesc 156 ani de când s-a unit Moldova cu Muntenia, realizându-se astfel visul tuturor românilor. La 5 şi 24 ianuarie 1859 a fost ales domn Alexandru Ioan Cuza, care deţinuse o serie de funcţii administrative în aparatul de stat al Moldovei din acea vreme. Referindu-se la calităţile excepţionale ale noului domn, Jacques Poumay, consulul Belgiei în Principate, afirma următoarele: „Prinţul, în vârstă doar de 38 de ani, este un soldat minunat, care poartă cu graţie uniforma şi vorbeşte cu multă acurateţe italiana şi franceza. Face asupra tuturor o impresie excelentă; este sincer în conversaţie şi nu ascunde defel dificultăţile poziţiei sale (…). Este un om al onoarei şi plin de energie, aşa cum o dovedesc cu prisosinţă funcţiile sale anterioare (…). El declară în mod deliberat celor ce vor să-l asculte că nu doreşte decât independenţa ţării sale“. Din aceste informaţii se conturează personalitatea celui care va fi Alexandru Ioan I, a cărui alegere nu a fost un lucru întâmplător, ci rezultatul meritelor şi calităţilor sale. A fost o personalitate complexă, şi nu un ilustru necunoscut, cum au încercat unii a-l denigra.
Pentru omul Alexandru Ioan Cuza posteritatea începea atunci, sub privirile întristate ale mulţimii, ale foştilor colaboratori şi ale oficialităţilor. Pentru domnitor, posteritatea a început la 11 februarie 1866, când se încheiau cei şapte ani de domnie. La această posteritate se referea şi Vasile Alecsandri când exprima convingerea că numele marelui domn avea să rămână „neclintit pe a timpului hotare“ şi că „secolii“ i se vor închina, recunoscând în taină, dincolo de înţelesul nemărginit al timpului, măreţia faptelor sale.
Detronarea, exilul, aducerea prinţului străin pe tronul României, vehementa campanie denigratoare n-au izbutit să ştirbească simpatia populară faţă de Cuza. Un puternic reviriment în favoarea lui Cuza a avut loc după lovitura de la 11 februarie, când numeroşi ofiţeri, în frunte cu generalul Emilian Florescu, au cerut noului domn să sancţioneze încălcarea jurământului de către complotiştii în uniformă. Însuşi Ion Ghica, unul dintre principalii autori ai complotului recunoştea că numărul celor care îl iubeau pe Cuza crescuse şi se vorbea pretutindeni de posibila revenire a acestuia în ţară. Adversarii au încercat să-i nege orice merit, însă majoritatea a crezut în Alexandru Ioan Cuza, punându-l pentru totdeauna pe firmamentul sufletului lor în cântec, legendă, anecdotă, poveste.
Mai multe informaţii în Ziarul Lumina.
