Biserica Ortodoxă Română sărbătorește la 20 noiembrie Înainteprăznuirea Intrării în Biserică a Maicii Domnului. Pentru pregătirea sufletească a credincioșilor, toate sărbătorile împărătești (inclusiv cele ale Maicii Domnului) sunt precedate de un timp de pregătire, de anticipare sau introducere, numit preserbare, înainte-serbare sau înainte-prăznuire. Ele au, de asemenea, și o perioadă de continuare sau prelungire a serbării, numită după-serbare sau după-prăznuire. Prin aceste perioade de pregătire și de prelungire, sărbătorile mari sunt ca soarele care, înainte de a răsări el însuși, își trimite razele, iar după ce apune, lumina lui stăruie încă pe culmi. Ziua cea dintâi a înainte-serbării se numește începutul sărbătoririi, iar ziua ultimă a după-serbării se numește, cu un termen slavon, odovania, adică sfârșitul, dezlegarea sau încheierea sărbătorii.
Potrivit informațiilor preluate din Liturgica generală a părintelui Ene Braniște, în toată perioada preserbării și a după-serbării, pe lângă slujba sfinților pomeniți în zilele respective, se adaugă și cântări, rugăciuni și lecturi din cele în legătură cu praznicul respectiv, iar în ziua odovaniei praznicului, slujba se pune aproape la fel ca și în ziua însăși a praznicului (omițându-se doar paremiile și litia la Vecernie, polieleul și Evanghelia la ‘Utrenie, iar Apostolul și Evanghelia de la Liturghie sunt ale zilei). Pentru aceasta, uneori, slujba sfântului (sfinților) din acea zi se mută, adică se oficiază cu o zi mai înainte sau mai în urmă, după cum prevede Tipicul sau după cum rânduiește cel mai mare.
La fiecare sărbătoare din cursul anului se pune, încă de la Vecernia din ajun, pe iconostasul (analogul) din naosul (sânul) bisericii, icoana praznicului sau a sfântului sărbătorit. La praznicele împărătești, icoanele praznicale (și crucea la sărbătoarea înălțării Sfintei Cruci) se pun pe iconostas încă din ajunul preserbării și rămân pe el până la sfârșitul după-serbării, adică până în ziua odovaniei praznicului.
Cele dintâi sărbători cu înainte și după-serbare au fost cele trei mari praznice la care se oficia pe atunci Botezul catehumenilor: Crăciunul, Paștile și Rusaliile. Instruirea morală și catehetică a catehumenilor făcea necesară o perioadă de pregătire pentru primirea Botezului, iar bucuria primirii Botezului și a intrării neofiților în Biserică se prelungea, de regulă, o săptămână după praznicul respectiv.
După desființarea catehumenatului, obiceiul anticipării și al prelungirii festivităților acestor mari praznice s-a menținut și a trecut, prin analogie, și la celelalte sărbători împărătești intrate în uz și generalizate în calendarul Bisericii, din sec. IV înainte.
Durata preserbării și a după-serbării praznicelor împărătești Durata preserbării și a după-serbării praznicelor împărătești variază după gradul lor de importanță și după poziția pe care o au în cadrul anului bisericesc, fiind la unele mai lungă, iar la altele mai scurtă, precum ne arată cărțile de slujbă (Mineiele, Triodul și Penticostarul).
În conformitate cu tradiția, Fecioara Maria a fost dusă de părinții săi, Ioachim și Ana, la Templul Evreiesc din Ierusalim pe când era copilă, la vârsta de 3 ani, unde a trăit și slujit ca fecioară în Templu până la logodna ei cu Sfântul Iosif. Maria a fost primită solemn de comunitatea templului, condusă de preotul Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul. A fost condusă în acel loc sfânt ca să devină ea însăși „Sfânta Sfintelor” lui Dumnezeu, biserică vie și templu al pruncului dumnezeiesc care se va naște din ea. Această sărbătoare a luat naștere în secolul VI. Astfel, la 20 noiembrie 543, împăratul Iustinian a zidit la Ierusalim, lângă ruinele templului, o biserică închinată Sfintei Fecioare Maria, care, spre deosebire de una mai veche, a fost numită Biserica „Sfânta Maria cea Nouă”. Conform obiceiului, a doua zi după sfințire, adică la 21 noiembrie, a început sa fie serbat hramul (patronul) bisericii, adică însăși Sfânta Fecioară Maria, serbarea fiind consacrată aducerii ei la templu.
