9 V Sf. şi Drepţii dumnezeieşti Părinţi Ioachim şi Ana; † Sf. Cuv. Chiriac de la Tazlău; † Sf. Cuv. Onufrie de la Vorona; Sf. Părinţi de la Sinodul al III-lea Ecumenic

1. Drepţii Ioachim şi Ana au fost părinţii Maicii Domnului şi bunicii Domnului Hristos. Aceştia erau drepţi înaintea lui Dumnezeu şi, bogaţi fiind ei, la fiecare sărbătoare luau două părţi din câştigul lor, o parte o dădeau săracilor, iar pe cealaltă o dădeau lui Dumnezeu, adică o aduceau la templu.

Dar însoţirea acestor Sfinţi s-a ţinut multă vreme, prin dumnezeiască voinţă, întru nerodire de prunci, ca să se arate şi puterea harului lui Dumnezeu. Că a naşte pântecele cel neroditor şi sterp este puterea harului dumnezeiesc.

Deci, au petrecut ei întru însoţire, neavând copii, cincizeci de ani şi încă nu deznădăjduiau, aducându-şi aminte de Sfântul patriarh Avraam şi de soţia lui, cinstita Sara, care la bătrâneţe a născut fiu pe Isaac, după făgăduinţă. Dar, la această vrednicie nu au ajuns până ce nu s-au rugat lui Dumnezeu, în amărăciunea sufletului lor, cu mult post şi rugăciune.

Deci, s-a dus Ioachim cu daruri la Ierusalim, la un praznic mare, dar un oarecare iudeu l-a ocărât pe el, zicându-i: „De ce aduci darul înaintea mea? Oare nu ştii că nevrednic eşti să aduci cu noi daruri, de vreme ce nu ai lăsat seminţie în Israel?”

Şi a plecat Ioachim foarte întristat şi ruşinat şi defăimat de la praznicul acela, şi, de mâhnire, nu s-a întors la casa sa, ci s-a dus în pustia Hozevei şi s-a rugat lui Dumnezeu patruzeci de zile şi striga către Dumnezeu cu lacrimi, ca să-i dea lui rod pântecelui. Asemenea şi Ana, în casa şi în grădina ei, se ruga lui Dumnezeu.

Şi i-a auzit pe dânşii Domnul şi a trimis pe Arhanghelul Gavriil, binevestindu-le lor naşterea Maicii Domnului, care a şi fost, spre mântuirea a tot neamul omenesc.

Văzând Ioachim că Dumnezeu le-a dat rod pântecelui la bătrâneţe, a adus la templu jertfe de mulţumire. Apoi, când prunca a împlinit trei ani, Sfinţii Ioachim şi Ana au adus-o la templu, după făgăduinţă, încredinţând-o spre creştere marelui arhiereu Zaharia. La scurt timp după aceea, dumnezeieştii părinţi au răposat cu pace.

Zămislirea Născătoarei de Dumnezeu de către Sfinţii Ioachim şi Ana este prăznuită pe data de 9 decembrie. Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana sunt sărbătoriţi împreună pe data de 9 septembrie, iar Adormirea Sfintei Ana este prăznuită la 25 iulie.

Pentru rugăciunile lor, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.

2.Sfântul Cuvios Chiriac s-a născut la începutul secolului al XVII-lea într-o familie de credincioşi din satul Mesteacăn, din ţinutul Neamţului. De mic copil, fiind luat de către părinţi la sfintele slujbe de la Mănăstirea Tazlău, a simţit că sufletul ,,i se întraripează cu dumnezeiescul dor”, pentru care, luând binecuvântare părintească, a intrat din fragedă tinereţe în obştea acestei mănăstiri. A deprins viaţa monahală, apoi a primit îngerescul chip al călugăriei. Aici el a dat dovadă de multă dragoste şi râvnă duhovnicească, devenind un ales lucrător al smereniei întru ascultare, al rugăciunii neîncetate şi al postirii îndelungate. După puţină vreme a fost hirotonit, fără voia lui, diacon şi preot, devenind în scurtă vreme un iscusit povăţuitor de suflete. Dorul pentru o nevoinţă mai aspră l-a făcut să se retragă în pustnicie într-o peşteră de pe Măgura Tazlăului, unde s-a ostenit în privegheri de toată noaptea, răbdând şi biruind frigul cumplit şi ispitele diavoleşti. Dobândind darul rugăciunii curate, al vindecării bolilor şi al izgonirii demonilor, el devine foarte căutat de către mulţimile de călugări şi credincioşi. Cuviosul a fost şi un adevărat apărător şi mărturisitor al dreptei credinţe, păstrând aprinsă flacăra Ortodoxiei în tot ţinutul Neamţului.

Urcând în scurt timp pe treptele sfinţeniei, multora le aducea folos duhovnicesc prin vieţuirea sa aleasă, prin rugăciunile şi sfaturile sale, deoarece era binecuvântat de Dumnezeu cu darul deosebirii gândurilor şi s-a arătat făcător de minuni încă din timpul vieţii.

A trecut la Domnul în jurul anului 1660, fiind înmormântat în pridvorul bisericii Mănăstirii Tazlău.

Încă din timpul vieţii, poporul l-a socotit drept sfânt, lucru adeverit şi de Sfântul Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei, care l-a cunoscut şi, apoi, i-a sărutat cinstitele moaşte, după cum însuşi mărturiseşte: ,,Apucat-am în zilele noastre părinţi înalţi la podvig (nevoinţă) şi plecaţi la smerenie adâncă: pe părintele Chiriac de la Bisericani şi pe Chiriac de la Tazlău”, iar în Patericul Sfinţilor moldo-români, din anul 1888, se scrie: ,,Asemenea, tot întru această vreme, s-a nevoit sihăstreşte şi alt preacuvios părinte Chiriac de la Schitul Tazlăul şi tare mult s-a luptat împotriva vrăjmaşilor celor nevăzuţi şi desăvârşit i-a biruit”.

Drept mărturie a vieţuirii sale sfinte şi minunate este aceea că după moarte, trupul fiindu-i dezgropat, a fost găsit nestricat. Cu credinţă adâncă şi cu nădejde vin şi astăzi să se închine la mormântul său călugări şi credincioşi de pretutindeni.

A fost trecut în rândul Sfinţilor de către Biserica Ortodoxă Română în anul 2008, având zi de pomenire la 9 septembrie.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.

3.Între numeroşii Părinţi care au sfinţit pământul ţării noastre prin înalta lor viaţă duhovnicească se numără şi Cuviosul Onufrie, cel mai mare sihastru al ţinuturilor botoşănene. El s-a născut în jurul anului 1700, în Rusia, într-o familie nobilă, ajungând să fie guvernator al unui ţinut. Dorind viaţa pustnicească şi aprinzându-se cu dumnezeiasca râvnă, a lăsat familia, cinstea rangului şi patria sa, în jurul anului 1749, venind în ţinuturile Moldovei. Îl atrăsese aici renumele unor mari pustnici, nevoitori în osteneli tăcute şi smerite, ascunşi de ochii lumii în adâncul codrilor. S-a îndeletnicit cu citirea Scripturii şi a altor cărţi folositoare, pe care le va copia mai târziu cu multă râvnă şi răbdare, împodobindu-le cu o scriere frumoasă. A vieţuit astfel timp de 15 ani, crescând duhovniceşte în preajma unor aleşi Părinţi duhovniceşti, precum Sfinţii Vasile de la Poiana Mărului şi Paisie de la Neamţ. Acesta din urmă îl va afla pe Cuviosul Onufrie la Mănăstirea Dragomirna, în jurul anului 1763, la venirea sa din Muntele Athos. Între cei doi se va înfiripa o strânsă legătură duhovnicească, povăţuindu-se unul pe altul pentru a deprinde desăvârşita rugăciune a inimii, Cuviosul Paisie fiindu-i şi duhovnic. Auzind de alţi pustnici români şi ruşi sporiţi duhovniceşte, care vieţuiau în codrii Voronei, va intra în anul 1764 în obştea Schitului Sihăstria Voronei, retrăgându-se în pustie spre liniştire. Timp de 25 de ani va vieţui într-o peşteră pe malul pârâului Vorona, într-o aspră nevoinţă, petrecând în smerenie, înfrânare, tăcere şi neîncetată rugăciune. Mânca doar o dată în zi, după apusul soarelui, iar noaptea o petrecea priveghind, aţipind doar două-trei ore pe un scaun, pentru odihna trupului, după cum mărturiseşte ucenicul său, Ieromonahul Nicolae. Cuviosul a îmbrăcat schima cea mare, pe care a primit-o din mâna duhovnicului său, stareţul Paisie, în anul 1774. Astfel va stărui în chemarea numelui preadulcelui Iisus, pentru a stinge toată patima trupului, învrednicindu-se de vederea luminii dumnezeieşti şi primind roua Duhului Sfânt. Făcând inima sa locaş neprihănit Mântuitorului Hristos, se va bucura întru adâncul ei de mari daruri şi mângâieri duhovniceşti, odihnindu-se cu lacrimile cele aducătoare de bucurie. Şi atât monahii, cât şi credincioşii de rând îl căutau, iar el pe mulţi i-a îndreptat pe calea cea bună, risipind cursele vrăjmaşilor şi arătându-se făcător de minuni încă din timpul vieţii sale. Iar când a săvârşit călătoria cea bună şi a sosit timpul să încredinţeze curatul său suflet Stăpânului Hristos, a fost vestit mai înainte de aceasta. În noaptea Sfintelor Paşti, dorind a se împărtăşi pentru ultima dată cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, un înger s-a arătat preotului din satul Tudora, aflat în apropiere, şi i-a cerut să ia cu sine Sfintele Taine şi să meargă la robul lui Dumnezeu Onufrie. Acelaşi înger îl va călăuzi până la peştera Cuviosului, pe care îl va afla foarte slăbit. Şi, cerând să meargă la Sihăstrie, după câteva zile a adormit întru Domnul, la 29 martie 1789, fiind înmormântat de către câţiva călugări în livadă, la rădăcina unui măr. Nu după mult timp, la mormântul Cuviosului au început să se petreacă fapte minunate, care adevereau sfinţenia sa. În iarna anului 1846 s-a arătat din nou puterea făcătoare de minuni a Cuviosului Onufrie. Pe când domnitorul Mihail Sturza (1834-1849) se afla la vânătoare, a găsit un fruct mare şi frumos la rădăcina mărului ce străjuia mormântul Cuviosului, l-a luat cu sine şi l-a dat fiicei sale care era bolnavă de epilepsie. Cu harul lui Dumnezeu, aceasta s-a vindecat de boală. Minunându-se, domnitorul se va întoarce la Vorona şi, aflând despre viaţa nevoitorului pentru Dumnezeu, va porunci să se dezgroape osemintele lui şi să fie aşezate spre cinstire într-o raclă în altarul bisericii Mănăstirii Vorona. Zece ani mai târziu, în urma unui vis în care însuşi Cuviosul Onufrie s-a arătat stareţului Mănăstirii Vorona, cerându-i să fie dus în Sihăstrie, racla cu sfintele sale moaşte a fost aşezată într-o firidă din pronaosul bisericii „Buna-Vestire“ din Sihăstria Voronei, unde se află şi astăzi. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul sfinţilor în anul 2005. Cuviosul Onufrie continuă să săvârşească numeroase minuni pentru cei care îi cer ajutorul cu multă credinţă şi smerenie.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi! Amin

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns


Știri recente