Sf. Sfințit Mc. Ermolae; Sf. Cuv. Mc. Paraschevi din Roma; †  Sf. Cuv. Ioanichie cel Nou de la Muscel

1. Sf. Cuv. Ioanichie cel Nou de la Muscel – Acest Cuvios plăcut lui Dumnezeu s-a născut din părinţi evlavioşi, trăitori în ţinutul Muscelului. Din fragedă tinereţe, ascultând chemarea lui Hristos, s-a despărţit de toate plăcerile şi ispitele lumii deşarte şi s-a retras în Mănăstirea Cetăţuia Negru-Vodă, de pe valea Dâmboviţei, unde s-a călugărit şi a deprins, de la părinţi îmbunătăţiţi, rânduiala vieţii monahale.

A cunoscut pe mulţi dintre sihaştrii care locuiau în vremea aceea în preajma mănăstirii, datorită cărora ţinutul muscelean a fost numit Valea Chiliilor. Minunatul Ioanichie, după ce a deprins vieţuirea călugărilor iscusiţi, luând binecuvântare, s-a retras într-una din peşterile Muntelui Negru-Vodă, unde, după ce a primit marea schimă monahală, s-a nevoit mai mult de 30 de ani.

Ostenelile sale, lipsurile, lucrarea sa lăuntrică, rugăciunea neîncetată şi cercetarea harului dumnezeiesc pe care le-a trăit Cuviosul, erau ascunse oamenilor, întrucât peştera în care s-a retras el se afla într-un loc greu de ajuns, iar sihastrul nu căuta slava lumii, ci mergea pe calea smereniei, care este temelia sporirii duhovniceşti. O dată pe săptămână un ucenic al Cuviosului venea să-i aducă pâine şi apă, pe care le cobora până la gura peşterii cu o frânghie, din pricina locului foarte abrupt. Duminica, după Sfânta Liturghie, Cuviosul îl primea pe stareţul mănăstirii, care îl mărturisea şi îl împărtăşea cu Sfintele Taine.

Astfel vieţuind Cuviosul schimonah Ioanichie în rugăciune şi aspră nevoinţă, Dumnezeu i-a făcut cunoscute descoperiri cereşti, care l-au întărit să rabde toate ispitele războiului nevăzut, şi i-a dăruit harismele povăţuirii sufletelor şi înainte-vederii, precum şi darul vindecării bolnavilor prin rugăciune. Monahii şi mirenii cereau rugăciunile Cuviosului şi primeau împlinirea cererilor, dar acesta nu se cobora din peşteră, pentru a se feri de laudele oamenilor.

Tradiţia locului spune că înşişi binecredincioşii domnitori Mihai Viteazul (1593-1600) şi Matei Basarab (1632-1654) au cerut rugăciunile Sfântului pustnic în vreme de cumpănă, ştiindu-l fierbinte rugător către Dumnezeu pentru ţară şi neam.

Cunoscându-şi dinainte sfârşitul, minunatul Părinte Ioanichie şi-a săpat singur mormântul în peştera sa, încrustându-şi în dreptul capului anul trecerii la cele veşnice – 1638. Aşezându-se în mormânt, a adormit întru Domnul. Firea necuvântătoare i-a slujit, pentru că un păianjen i-a ţesut deasupra trupului o pânză, ca un epitaf. Aşa au rămas osemintele Sfântului vreme de 300 de ani.

Din rânduială dumnezeiască, moaştele lui au fost aflate în anul 1944. Ieromonahul Pimen, stareţul Mănăstirii Cetăţuia Negru-Vodă, a coborât în peştera unde sihăstrise cu mulţi ani înainte Schimonahul Ioanichie şi a văzut cum pânza de păianjen acoperea osemintele bine mirositoare ale Cuviosului. Le-a scos cu multă evlavie şi le-a aşezat în biserica mănăstirii, spre întărirea monahilor şi bucuria credincioşilor. Mulţi au primit folos de la minunatul odor descoperit în peştera din Valea Chiliilor.

Bolnavii se vindecau, cei aflaţi în necazuri primeau sprijin şi nădejde. Dar, odată cu venirea cârmuirii ateiste în România, s-a dat poruncă să fie închisă mănăstirea, iar moaştele Sfântului să fie îngropate în pământ. Cu mare mâhnire, monahii au aşezat moaştele Sfântului într-un sicriu, pe care l-au îngropat în cimitirul mănăstirii.

După anul 1989, când Biserica şi-a recăpătat libertatea, Mănăstirea Cetăţuia Negru Vodă şi-a reluat viaţa duhovnicească, iar moaştele Cuviosului au fost din nou aşezate în biserica mare a mănăstirii.

Cercetând credinţa ortodoxă, viaţa de aspră nevoinţă şi minunile Schimonahului Ioanichie, precum şi cinstirea de care se bucură în rândul credincioşilor, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât înscrierea lui în rândul Sfinţilor români, cu zi de pomenire la 26 iulie.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.

2.Sfânta Muceniţă Paraschevi s-a născut pe vremea împăratului Adrian (117-138) într-un sat care se afla în hotarele Romei celei vechi, din părinţi creştini cu numele Agaton şi Politia. Aceştia păzeau fără preget poruncile Domnului, dar nu aveau copii. Pentru aceasta se rugau cu stăruinţă lui Dumnezeu ca să le dăruiască şi lor rod pântecelui.

Ascultându-le rugămintea, milostivul Dumnezeu le-a dăruit o fiică, născută în ziua a şasea a săptămânii, adică vineri, şi au numit-o Paraschevi, fiindcă în limba greacă ,,vineri” se zice „paraschevi”. Din fragedă pruncie mama sa a învăţat-o toate tainele credinţei creştine, iar copila se îndeletnicea necontenit cu rugăciunea şi cu citirea sfintelor cărţi.

După ce părinţii ei au răposat, ea a împărţit săracilor toate averile şi a mers la o mănăstire, luând chipul monahicesc. Acolo a vieţuit în ascultare, rugăciune şi nevoinţă, dobândind mare har de la Dumnezeu, pentru care a primit binecuvântarea de a ieşi la propovăduirea numelui lui Hristos, şi pe mulţi păgâni i-a adus la Sfântul Botez. Dar cuvântul cel cu putere şi minunile ei au atras invidia iudeilor.

În acea vreme împărăţea la Roma Antonin Piul (138-161), la care iudeii s-au dus şi au pârât-o, zicând: „O oarecare femeie, cu numele Paraschevi, propovăduieşte pe Iisus, fiul Mariei, pe care părinţii noştri L-au pironit pe cruce”. Auzind acestea, împăratul a poruncit să o aducă înaintea lui. Văzând priceperea şi frumuseţea ei, Antonin s-a mirat şi i-a zis: „Dacă te vei pleca mie şi vei aduce jertfă dumnezeilor noştri, te voi face moştenitoare a multe daruri, iar dacă nu te vei pleca, la multe chinuri te voi da”.

Sfânta, vorbind cu glas tare, i-a răspuns: „Să nu-mi fie mie a mă lepăda de numele lui Hristos, Dumnezeul meu. Iar zeii, care n-au făcut cerul şi pământul, să piară”. Împăratul, aprinzându-se de mânie, a poruncit să i se pună pe cap un coif de fier înroşit în foc. Sfânta, însă, a fost păzită cu dumnezeiască rouă şi a scăpat nevătămată. Văzând o minune ca aceasta, mulţi ostaşi, care erau de faţă, au crezut în Domnul în acel ceas.

După aceasta, a poruncit împăratul să o arunce într-un cazan cu smoală şi untdelemn în clocot. Prin puterea lui Dumnezeu, Sfânta se arăta ca şi cum se răcorea, ceea ce l-a făcut pe împărat să o roage să-i arunce în faţă smoală şi ulei, să vadă dacă sunt sau nu fierbinţi. Atunci Sfânta i-a aruncat în faţă, iar împăratul şi-a pierdut îndată vederea. Dar, înfricoşat, a cerut Sfintei să-i redea lumina ochilor. Atunci Muceniţa s-a rugat şi i-a redat vederea împăratului, care, crezând în Hristos, a eliberat-o.

După aceea, Sfânta a mers într-o cetate al cărui dregător se numea Asclipie şi care a întemniţat-o pentru propovăduirea sa. A chinuit-o îndelung, dar Mântuitorul a cercetat-o în temniţă şi i-a vindecat rănile. A doua zi a fost dusă în templul lui Apolo, dar Sfânta, rugându-se, a făcut să cadă la pământ statuile idolilor.

Atunci a fost osândită să fie aruncată într-o groapă adâncă de lângă cetatea lor, în care îţi avea sălaş un balaur înfricoşător. Sfânta însă a ucis balaurul cu semnul Sfintei Cruci, apoi, aducând la credinţă pe dregătorul Asclipie şi pe mulţi din cetate, a mers în alte locuri la propovăduire.

În cele din urmă a ajuns la cetatea Tempi, din Grecia, unde era dregător un anume Tarasie. Acesta, aflând că Sfânta este în cetate, a chemat-o înaintea scaunului său de judecată şi a întrebat-o despre credinţa sa, iar ea a răspuns că este creştină şi a mărturisit că Hristos este Dumnezeul adevărat.

Atunci dregătorul a poruncit să fie adus un cazan de aramă plin cu untdelemn, smoală şi plumb, să se aprindă foc sub el, iar Sfânta să fie aruncată în el. Dar, venind un înger al lui Dumnezeu, a stins focul şi a răcorit cazanul, iar Sfânta a rămas nevătămată. Văzând această minune, dregătorul a supus-o la mai multe chinuri, însă Sfânta a rămas neatinsă şi nici credinţa ei cea tare n-au putut să o clintească. Mai pe urmă i-a tăiat capul cu sabia, iar sufletul ei s-a înălţat la veşnicele lăcaşuri, în anul 140.

Moaştele ei s-au arătat izvor de multe tămăduiri şi minuni pentru toţi cei ce vin la ele cu credinţă, fiind mai ales cunoscute pentru darul de a vindeca bolile ochilor. Unele părţi din sfintele ei moaşte se află şi în ţara noastră, la Mănăstirea Antim din Bucureşti, precum şi în alte biserici şi mănăstiri.

Pentru rugăciunile Sfintei Muceniţe Paraschevi, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.

3. Tot astăzi, Biserica Ortodoxă sărbătorește pe Sfântul Sfințit Mucenic Ermolae.

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns


Știri recente