Evenimentele din 1714, cărora le-au căzut victime domnitorul Constantin Brâncoveanu, împreună cu fiii săi, și Ianache Văcărescu, au fost relatate în detaliu de mai mulți autori contemporani sau chiar martori ai evenimentelor. Cu toate acestea, localizarea evenimentelor a fost până astăzi cel puțin aproximativă, din cauza schimbărilor de denumiri și chiar de perspectivă urbană atât în București, cât și în Istanbul. În intenția de a localiza și marca aceste locuri, pentru împlinirea în 2014 a 300 de ani de la desfășurarea evenimentelor, m-am sprijinit pe sursele de literatură cunoscute, pe unele noi și pe cercetarea personală a locurilor din Turcia și România.
Dacă locul arestării domnitorului – Curtea Veche, din București – nu este nici o taină, deja localizarea Caselor Brâncovenești, de la care pornea Drumul Mogoșoaiei, a devenit o problemă prin reașezarea cursului Dâmboviței pe al cărei mal stâng se aflau, pentru a ajunge, după două resistematizări, pe cel drept. Situl, pentru că numai acesta a mai rămas după decizia absurdă de demolare a acestora din 1912, se găsește acolo unde se intenționa pe atunci să se construiască sediul Senatului, proiect abandonat din cauza reorientării priorităților din preajma războaielor balcanice și a tensiunilor dinaintea declanșării Primului Război Mondial.
O coincidență, ca multe altele întâlnite pe parcusul cercetării mele, face ca după numai doi ani, în 1914, dascălul Bisericii „Sfântul Gheorghe”-Nou, Ioan Ungureanu, și istoricul Virgil Drăghiceanu să fi găsit inscripția de pe candela cu dedicație dăruită de Doamna Maria, prin care se indica amplasamentul celui de-al doilea loc de veci al Domnitorului în acea biserică.
Scriu al doilea loc de veci deoarece descrierile contemporane evenimentelor din 1714 coincid în a indica Insula Chalki (astăzi Heybeli Ada) și bisericuța bizantină „Panaghia Kamariotissa” din Mănăstirea „Sfântul Ioan și Sfânta Maria” de pe această insulă ca primul loc de înhumare al Martirilor Brâncoveni.
Insula Heybeli este una dintre Insulele Prinților de lângă Istanbul, loc de exil al nobililor, și nu rareori al fraților împăraților bizantini și mai târziu Osmani, ori chiar al foștilor împărați, după pierderea domniei.
Aceste insule au avut până la jumătatea secolului trecut o populație majoritar creștină de pescari greci și negustori armeni. După începutul transportului rapid între Istanbul și Adalar (Insulele Prinților), acestea au devenit în ultimul timp loc de distracție și de sfârșit de săptămână al celor ce fug pentru câteva zile de aglomerația giganticului Istanbul de astăzi, către casele de vacanță ce acoperă între timp dealurile și litoralul Insulei Heybeli.
Mănăstirea a fost transformată în 1831 mai întâi într-o școală grecească, iar apoi între 1875 și 1942 (cu o scurtă întrerupere după Primul Război Mondial, când a fost azil de orfani) a devenit Școală Superioară de Comerț. De la 1942 este cazarma Școlii de Cadeți ai Marinei Militare turcești.
Bisericuța Kamariotissa are ea însăși o istorie tulburătoare. După ce călătorul englez dr. John Covel, călătorind în sec. XVII prin Imperiul Otoman, o menționează și citează acolo o inscripție datată 1447 și dedicată penultimului împărat bizantin Ioan VII Palaeologul (1425-1448), mulți au crezut că acesta a fost primul ctitor al bisericii.
Săpături arheologice au fost făcute de rusul Nicolaj Brunov în 1927-1928. Acestea se găsesc destul de sumar documentate în „Die Panaghia-Kirche auf der Insel Chalki in de Umgebung von Konstantinopel”. Brunov evidențiază o altă inscripție a lui Ioan V. Palaeologul din 1372.
Cercetarea amănunțită făcută la 1971 de prof. Thomas F. Mathews confirmă însă ipoteza lui Aristides Pasadaios că biserica aparține stilului bizantin din sec. X-XI. Conform inscripției de la intrare, Marele Dragoman al Înaltei Porți, Panayotis Nikousios (primul creștin în această înaltă funcție), restaurează mănăstirea după incendiul care a distrus-o în 1672, incendiu în urma căruia Bisericuța Kamariotissa a rămas nevătămată.
Tot A. Pasadaios menționează că un exonartex (astăzi dispărut) a fost adăugat Bisericuței Kamariotissa de Panayotis la restaurarea mănăstirii. În pavimentul acestui exonartex, în care el însuși a fost înhumat la 1673, au fost făcute și alte morminte, începând cu 1707. Lista mormintelor de acolo se găsește în lucrarea lui A. Pasadaios, „Panaghia Kamariotissa din Chalke” (Archaeologhike Ephemeris (1971) 1-55).
Mulți domnitori români au sprijinit de-a lungul anilor mănăstirea aceasta: Radu Mihnea din Moldova i-a închinat la 1625 Mănăstirea Aron Vodă din Iași, Șerban Cantacuzino la 1682 și Constantin Brâncoveanu însuși, care la 26 martie 1702 dăruiește mănăstirii din Halki 6.000 de bani pe an, după mărturia lui T.G. Bulat. Prin grija lui Alexandru Ipsilanti, bisericuța a fost restaurată, repictată și i s-a adăugat o clopotniță în 1796. Același domnitor a construit numai un an mai târziu o capelă închinată Sfântului Ioan, la doar câțiva metri de Kamariotissa, în curtea mănăstirii.
Ce anume l-a determinat pe Ipsilanti, care locuise în Casele Brâncovenești din București în prima sa domnie, să restaureze Kamariotissa tocmai la începutul celei de-a doua înscăunări a sa nu știm, dar ceea ce a descoperit acolo l-a determinat să ctitorească în imediata apropiere o capelă cu hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” în anul următor, puțin înainte de a fi mazilit. Întâlnirea sa repetată cu destinul Brâncovenilor, și mai ales simetria execuției sale la Istanbul în 1807 împreună cu fiul său Constantin, este o altă coincidență, ca și cele două bisericuțe care stau una lângă alta, păstrând încă tainele mormintelor brâncovenești.
Cel puțin osemintele fiilor domnitorului și ale lui Ianache Văcărescu se găsesc încă aici. O posibilitate ar fi ca Doamna Maria să-și fi ales locul de veci lângă fiii săi.
Nu este exclus ca și resturile trupești ale lui Alexandru Vodă Ipsilanti și ale fiului său să se găsească tot aici, ceea ce ar face din acest așezământ o necropolă domnească și a martirilor neamului.
Bisericuța a fost renovată din nou de bancherul Zamphyropoulos în 1875 și a fost afectată din nou de un cutremur major în 1894. Ultimele mărturii fotografice se datorează prof. Thomas F. Matthews, care a documentat și analizat architectonic această așezare în 1971.
Locul martiriului brâncovenesc din Istanbul este descris de martorii evenimentelor și de cronicarul domnitorului, Anton Maria del Chiaro, ca fiind „lângă Chioșcul Sultanului din colțul de lângă apă al Saraiului”. Unele scrieri folosesc denumirea din limba turcă a acestui chioșc: Yali Köskü (chioșcul de la mare). O stradă din Istanbul care duce din Sirkeci spre Marmara poartă până în zilele noastre numele Yali Köskü. Duce la portul de feriboturi din Sirkeci, unde mulți au căutat urmele, fără să pornească din Topcapî, care se găsește la un bun ocol de drum.
Nu este credibil că sultanul ar fi făcut un ocol prin mahalalele Istanbulului ca să ajungă la chioșcul său de la mare, unde de obicei primea parada flotei și uneori își invita oaspeții la o execuție, cum a procedat și pe 15 august 1714. La Pavilionul Septeciler și deci la Yali Köskü se putea ajunge de la Topcapî ușor pe drumul direct prin Parcul Gülhane al palatului imperial.
Căutarea zadarnică în zona portului sau localizarea greșită este explicabilă prin schimbările tramei urbane dintre Topacapî și mare, ca și prin construcția liniei de tren către gara Sirkeci din 1872, care a întrerupt legătura între Sarai și malul mării, prin Gülhane Park.
Înainte de construcția liniei de tren, accesul de la Serai către Setepciler Kasri (Pavilionul Împletitorilor) și Yali Köskü se făcea direct pe drumul scurt, prin Gülhane, către malul mării, care delimita parcul palatului.
Locația corectă este dată de o gravură din timpul lui Ahmed III care poziționează, ca și alte surse, Yali Köskü între Setepciler Kasri și mare.
În această gravură este clar ilustrat Pavilionul Setepciler construit de Murad III la 1592 peste zidul lui Theodosius II, iar Yali Köskü se găsește în spațiul larg din stânga văzut dinspre mare, unde astăzi este o platformă pentru banchete în aer liber și nunți.
După reconstrucția sa de la 1739, prin Mahmud I, un nou Yali Köskü mult mai mic a fost construit în dreapta Pavilionului Setepciler, făcând mai mare confuzia în căutarea locului de supliciu al Brâncovenilor.
Urmărind gravura veche, devine evident că locul de supliciu nu putea fi decât la 15-20 de metri de la latura dinspre grădină a chioșcului. A fost tulburător să descopăr acolo, pe neașteptate, o coloană singulară de granit, bine scufundată între timp în pământ. Ce rol avea coloana în ritualul execuțiilor ori dacă marca numai locul unde trebuia construit eșafodul nu am putut afla din nici o sursă.
Din poziția sa în planul grădinii de la Setepciler Kasri și vizavi de fostul loc al Yali Köskü, dar și din corespondenta poziției sale cu gravură contemporană, coloana de granit este cu mare probabilitate locul de supliciu al lui Constantin Vodă Brâncoveanu, al fiilor săi și al sfetnicului Ianache Văcărescu, dar și al multor altora. Imperiul Otoman mânuia cu ușurință satârul gealatului (Ceallat Satar).
(Articol publicat în Ziarul Lumina din 26 iunie 2013, apărut sub semnătura Prof. univ. George Teodorescu)
