15 J †) Sf. Ier. Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolitul Banatului; † Sf. Mare Mc. Nichita; Sf. Ier. Visarion, arhiepiscopul Larisei

1. Acest ierarh sfânt şi purtător de Dumnezeu, Iosif cel Nou de la Partoş, s-a născut pe la anul 1568, în oraşul Raguza din Dalmaţia, într-o familie de creştini vlahi. Din botez se numea Iacob. Rămânând orfan de tată, mama sa i-a dat o creştere aleasă, iar la vârsta de 12 ani a fost trimis la Ohrida să înveţe carte. Când avea 15 ani, tânărul Iacob este chemat de Hristos la sfânta nevoinţă călugărească, în Mănăstirea Maicii Domnului, din Ohrida. După cinci ani merge la Muntele Athos şi intră în obştea Mănăstirii Pantocrator. Aici, după aspre osteneli duhovniceşti, îmbracă schima marelui şi îngerescului chip sub numele de Iosif. La Pantocrator, cuviosul schimonah Iosif s-a nevoit mulţi ani împreună cu numeroşi alţi monahi greci, români şi macedoneni. Acolo a deprins meşteşugul luptei duhovniceşti, înfrânarea, postul, privegherea de toată noaptea, ascultarea şi smerenia. Apoi, făcându-se sihastru în pădurile din împrejurimi şi mult ostenindu-se, a ajuns la măsura desăvârşirii, învrednicindu-se de la Dumnezeu de darul lacrimilor şi al rugăciunii neadormite care se lucrează cu mintea în inimă. Pentru sfinţenia vieţii sale, avea încă şi darul facerii de minuni, vindecând multe boli, îndeosebi pe cei ologi. Văzându-l umbrit de harul Duhului Sfânt, părinţii mănăstirii au chemat în obşte pe Cuviosul Iosif şi, făcându-l preot, l-au rânduit duhovnic al călugărilor. Şi era atât de iscusit povăţuitor de suflete, încât ajunsese vestit până la patriarhul de la Constantinopol. Pentru aceea a fost rânduit egumen la Mănăstirea „Sfântul Ştefan” din Adrianopol, pe care a condus-o cu multă înţelepciune şase ani. Apoi este numit egumen în Mănăstirea Cutlumuş din Athos, renumită ctitorie a domnilor Ţării Româneşti, unde se nevoiau mulţi călugări români şi macedoneni. După ce formează numeroşi fii duhovniceşti, se retrage la linişte în preajma Mănăstirii Vatoped. Dar, răposând mitropolitul Timişoarei, românii din Banat, călăuziţi de Duhul Sfânt, au ales păstor în locul lui pe Cuviosul Iosif, deşi avea 80 de ani, fiind vestit în toate ţările balcanice şi cinstit ca sfânt încă din viaţă. În anul 1650 este hirotonit arhiereu şi aşezat în scaunul de mitropolit al Timişoarei. Aici, bunul păstor s-a dovedit mare apărător al Ortodoxiei, mângâind şi povăţuind către Hristos Biserica Banatului, vreme de trei ani. El era tare în credinţă, înţelept la cuvânt, blând la inimă şi neadormit în rugăciune. A făcut şi unele minuni spre lauda lui Dumnezeu şi alinarea suferinţelor unor credincioşi, punând mâinile pe capul lor şi rugându-se pentru ei. De asemenea, a stins cu rugăciunea sa focul care cuprinsese partea de apus a Timişoarei; că, ieşind din biserică şi rugându-se cu lacrimi, având şi Sfintele Taine în mâinile sale, îndată a trimis Dumnezeu o ploaie puternică şi s-a stins focul. În anul 1653, Sfântul Ierarh Iosif cel Nou s-a retras la Mănăstirea Partoş. Aici, mai trăind încă trei ani, în toamna anului 1656 şi-a dat sufletul în mâinile Marelui Arhiereu Iisus Hristos, fiind în vârstă de peste 85 de ani. Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat în anul 1956 şi se face pomenirea lui la 15 septembrie.

Pentru rugăciunile lui, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.

2. Sfântul Mare Mucenic Nichita numit şi „Gotul” sau „Romanul“ s-a născut şi a crescut în Dacia, la nordul Dunării, ţară pe care atunci, în veacul al IV-lea, o stăpâneau goţii. Sfântul Nichita era urmaşul unor creştini luaţi robi din Imperiul roman de către goţi. El a fost botezat de Fericitul Teofil, episcopul Goţiei, care a participat la întâiul Sinod din Niceea, din anul 325, întărind dogmele sfintei credinţe ortodoxe. Pe vremea sa, poporul goţilor era condus de doi regi: Atanaric, care domnea asupra celor din răsăritul Goţiei (Daciei) şi era un rege barbar şi păgân, purtând o ură de moarte creştinilor, şi Fritigern, care stăpânea asupra celor din apusul ţării, fiind creştin credincios. Însă Sfântul Nichita trăia sub stăpânirea lui Atanaric. Deci, în anul 370 Atanaric a pornit o prigoană împotriva creştinilor. El a pus un idol într-o căruţă şi trecea cu el prin cetăţi şi prin sate, poruncind oamenilor să se închine la idol. Iar păgânii ardeau bisericile creştinilor şi-i urmăreau dacă se adunau la rugăciune, ca să-i prindă şi să-i silească spre credinţa păgână. În vremea aceea a pătimit şi Sfântul Sava de la Buzău, cu alţi credincioşi. Iar Sfântul Nichita, care luptase mai înainte cu multă vitejie în oaste, ajuta în ascuns, din toate puterile sale, pe creştini, ascunzând pe unii, hrănind pe alţii, îmbărbătând pe toţi. Multă vreme, însă, n-a scăpat nici el de furia sângerosului rege, pentru că, aflând Atanaric de faptele creştineşti ale Sfântului, porunci să fie prins şi pus la chinuri. Şi, nevrând el a se lepăda de Hristos, nici a urma păgânătatea barbarilor, a fost ars de viu şi aşa, prin foc, s-a săvârşit. Iar trupul lui a fost luat de un cunoscut al său, pe nume Marian, şi mutat în Cilicia, fiind înmormântat, cu mare cinste, în cetatea Mopsuestia. Pomenirea lui se săvârşeşte în fiecare an la 15 septembrie.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.

3. Sfântul Ierarh Visarion s-a născut în anul 1490 în satul Pili din Tesalia Greciei, ca fiu al unor părinţi dreptcredincioşi, Sotirie şi Maria, care i-au dat o bună creştere, sădindu-i în suflet cuvântul Evangheliei lui Hristos. La vârsta de 10 ani a plecat la Trikala, unde a intrat sub povaţa arhiepiscopului Marcu al Larisei (1499-1527, cu reşedinţa la Trikala), care l-a dat la învăţătură şi l-a primit ca ucenic. A primit tunderea în monahism la vârsta de 16 ani, dându-i-se numele de Visarion, în amintirea Sfântului Visarion I, fost arhiepiscop al Larisei (1490-1499). Ca monah, tânărul Visarion vieţuia în deplină smerenie, ascultare şi neagonisire, fiind stăruitor în rugăciuni, privegheri şi postiri. La vârsta de 26 de ani a fost hirotonit diacon şi, la scurt timp, preot, iar în anul 1517 a fost hirotonit episcop al Elasonului. Însă poporul acelei cetăţi, din pricina mândriei, nu l-a primit ca episcop, pentru că în trecut cetatea lor era cinstită cu rang de Arhiepiscopie. De aceea, locuitorii cetăţii au mers cu îndrăzneală şi, pentru daruri, au luat un alt arhiereu, după vrerea lor. Atunci, smeritul ierarh Visarion a rămas, vreme de 4 ani, să-l ajute pe dascălul său, arhiepiscopul Marcu, în greaua slujire pe care o avea sub stăpânirea otomană, întărind poporul în dreapta credinţă şi arătând multă milostivire către cei săraci. În anul 1521 a fost pus episcop al cetăţii Stagon (astăzi Kalambaka). Şi, păstorind în episcopia aceea 6 ani, multe supărări şi prigoniri a suferit, cu îndelungă-răbdare, de la un preot nevrednic, numit Dometie, care-l clevetea neîncetat. Iar după ce arhiepiscopul Marcu a trecut la cele veşnice, în anul 1527, atunci, cu alegerea şi cu cererea episcopilor, şi a clericilor acelei eparhii, precum şi a tot poporul dreptcredincios, Sfântul Visarion a fost rânduit în scaunul Larisei de către patriarhul Ieremia I al Constantinopolului (1522-1545). Cât a cârmuit această eparhie, a săvârşit cele plăcute lui Dumnezeu: răscumpăra pe cei robiţi şi ajutora cu daruri pe cei săraci şi lipsiţi. Totodată, s-a arătat purtător de grijă pentru bunăstarea păstoriţilor, străduindu-se să se deschidă drumuri între Tesalia şi Epir şi să se zidească poduri peste ape. Astfel, a făcut poduri mari peste râurile Aheloos şi Pinios, peste care mai înainte nimeni nu putea trece.

Sfântul a ctitorit mai multe mănăstiri, cea mai cunoscută fiind cea închinată Schimbării la Faţă a Mântuitorului, numită Dusicon, aproape de satul natal, la care a avut ajutor întru toate pe fratele lui, Ignatie episcopul.

În acest chip, bine şi cu bucurie dumnezeiască chivernisindu-şi turma sa duhovnicească, fiind în vârstă de doar 50 de ani, s-a mutat la Domnul, în ziua de 13 septembrie 1540, iar prăznuirea lui se face la 15 septembrie, din pricina praznicului Înălţării Sfintei Cruci.

Moaştele Sfântului Visarion s-au arătat făcătoare de minuni. Capul său se păstrează până astăzi în Mănăstirea zidită de el la Dusicon. În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, în vremea unor epidemii de ciumă, moaştele Sfântului au fost aduse de două ori în Ţara Românească, potolind ciuma. De aceea, românii au arătat mare evlavie faţă de acest Sfânt făcător de minuni, închinându-i cu recunoştinţă mai multe biserici în Bucureşti şi în ţară.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns


Știri recente