Cu aceasta ocazie, cotidianul „Ziarul Lumina’ a publicat un amplu articol:
Trista poveste a mitropolitului Gurie Grosu
Pentru mulți dintre români, Basarabia este o „rană” care doare și astăzi. Din păcate, reprezentarea noastră despre acest spațiu este mai mult una mitică, decât o percepție concretă și corectă. Acest lucru a fost valabil și în perioada interbelică, când teritoriul dintre Prut și Nistru a revenit, aproape miraculos, în cadrele Statului național român, prin eforturile unor patrioți care după aceea au plătit din greu sprijinul acordat ideii românești. Majoritatea vor fi lichidați de agenții NKVD, după invazia sovietică, însă unii au devenit chiar victime ale fraților, oamenii politici de la București, care nu au înțeles, în marea lor majoritate, specificul și durerile Basarabiei. Poate cea mai cunoscută victimă a eternelor frământări româno-române este mitropolitul Basarabiei, Gurie Grosu.
Gurie Grosu (din botez Gheorghe) s-a născut la 1 ianuarie 1877 în satul Nimoreni, județul Lăpușna, într-o familie preoțească. Rămânând orfan de tată, la opt ani a fost dus la vestita mănăstire Curchi din județul Orhei, unde a urmat cursurile școlii primare. A mers apoi la seminarul din Chișinău, pe care l-a absolvit printre primii, fapt care i-a dat dreptul să urmeze cursurile uneia din cele patru vestite academii teologice ortodoxe care existau în acea vreme în Imperiul Rus. A ales Kievul, de unde a revenit în Basarabia în anul 1902, exact la timp pentru a participa la opera de renaștere națională a românilor din Basarabia.
Timp de decenii, în Basarabia se dusese o politică aspră de rusificare prin Biserică. Revoluția din 1905, care a zguduit autocraticul regim țarist, a permis dezvoltarea unei vieți naționale proprii, inclusiv pentru românii basarabeni. Gheorghe Grosu (devenit între timp monah sub numele de Gurie) a fost printre primii clerici care a reintrodus limba română în cultul divin și a desfășurat o prodigioasă activitate publicistică în limba română, totul din puținele sale economii.
Venirea unui nou arhiepiscop, Serafim, la Chișinău, cu sentimente șovine, a întrerupt temporar acest demers. Cea mai dureroasă experiență a tânărului Gurie din această perioadă este arderea cărților scoase de el cu atâta trudă, în curtea Palatului episcopal, din ordinul lui Serafim. Istoria însă s-a răzbunat și, în scurt timp, s-au creat premisele nesperate ale unirii Basarabiei cu România. Gurie a fost printre fruntașii preoților români din Basarabia care a acționat consecvent pentru ca legăturile dintre cele două maluri ale Prutului să se cimenteze cât mai grabnic.
După actul unificării, ierarhii ruși care se aflau în fruntea Bisericii Basarabene au refuzat să intre în Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, alegând calea exilului. Se impunea urgent ca scaunul vlădicesc de la Chișinău să fie urgent ocupat. Politicieni și oameni ai Bisericii din vechea Românie, mânați fie de ambiții personale, fie de neîncredere în oamenii Basarabiei, au intenționat să numească ei un vlădică. Însă clerul basarabean a dorit și l-a impus în cele din urmă ca arhiepiscop al Chișinăului pe Gurie Grosu. Acest gest, care s-a dorit un semn al autonomiei Bisericii și expresia libertății în sfârșit câștigate, a fost interpretat greșit, drept un act de răzvrătire, iar Gurie Grosu a fost considerat exponentul unor tendințe centrifuge, de natură a rupe Basarabia de trupul României Mari.
Nimic din aceste acuze nu aveau îndreptățire. În toți anii de păstorire, IPS Gurie s-a dovedit un mare român și un mare păstor duhovnicesc, care s-a integrat cu tot sufletul în viața Bisericii Ortodoxe Române. A acceptat cu bucurie crearea a două noi eparhii pe tărâm basarabean, în momentul în care s-a pus problema reorganizării vieții bisericești din România, și a fost de acord ca Episcopia Hotinului să intre sub jurisdicția Mitropoliei Bucovinei. Chișinăul devenea scaun mitropolitan, având însă ca eparhie sufragană doar Episcopia de Cetatea Albă-Ismail.
Ceremonia ridicării IPS Gurie la demnitatea de mitropolit a fost prilej de noi frământări și de reiterare a apelativului de „bolșevic”. Totul a pornit de la gestul lui Gurie de a-și pune pe cap o camilafcă albă, așa cum purtau ierarhii ruși și cum erau obișnuiți basarabenii să vadă. Cu greu lucrurile s-au liniștit.
Altul a fost însă faptul care a afectat grav imaginea mitropolitului Gurie în fața politicienilor de la București. În 1930, regele Carol al II-lea a făcut o vizită la Chișinău, unde urma să se întâlnească și cu mitropolitul Gurie. „La ora fixată, povestește profesorul Constantin Tomescu în memoriile sale, regele a intrat în biserica-catedrală. Arhiepiscopul, înconjurat de numeroși preoți, în veșminte sărbătorești, îl întâmpină la intrare pe rege, cu Sf. Evanghelie în mână, și-l conduce pe rege în mijloc, …, iar el, Gurie, se ridică în fața ușilor împărătești, de unde-i citește de pe foaie un salut de bună venire…
Dar adaugă, liber, următoarele cuvinte: „Măria Ta, noi am fost deprinși să întâmpinăm în biserică pe împărat, dar având alături de dânsul și pe împărăteasă. Am dori să o vedem alături de Măria Ta și pe Majestatea Sa, regina Elena”.
Conform mărturiilor celor care l-au cunoscut, IPS Gurie a fost un mare slujitor, un foarte bun teolog și predicator, însă lipsit de calități administrative și încrezător până la naivitate în oameni. Cuvintele rostite în fața regelui porniseră dintr-o dorință sinceră a ierarhului de a vedea din nou reunită familia regală, fără ca acesta să-și dea seama ce furtună stârnise în sufletul regelui și a camarilei sale. Pe moment, lucrurile au fost „ocultate”, însă nu uitate.
Războiul împotriva IPS Gurie a izbucnit în 1934, în momentul în care a fost descoperit punctul slab al mitropolitului, anume administrația bisericească. Preocupat mai mult de chestiunile spirituale, el lăsase treburile administrative pe seama unor preoți, considerați de încredere, care, se pare, nu luaseră cele mai bune măsuri. IPS Gurie a fost mai întâi incriminat de un deputat liberal, Dumitru Topciu, membru în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei de Chișinău, care l-a acuzat de numiri și destituiri abuzive de preoți, printre noii preoți numiți aflându-se și o persoană cu moralitate dubioasă. Rapid, mitropolitul l-a revocat pe cel în cauză, însă zadarnic, deoarece scandalul a izbucnit rapid, fiind alimentat din exteriorul Bisericii, cu acuze despre modul în care mitropolitul a gestionat averile eparhiale.
Din cauza numeroaselor frământări pe marginea chestiunilor administrativ-financiare, în ianuarie 1936 mitropolitul a decis desființarea secției administrative a Consiliului eparhial, pe motivul că membrii acesteia în loc să își facă datoria mai mult se certau. Pentru acest gest, unii membri ai Adunării eparhiale l-au atacat dur pe IPS Gurie, deși această dizolvare intra în atribuțiile sale. Lucrurile s-ar fi aranjat, dacă nu ar fi intervenit o hotărâre a Ministerului Cultelor care anula, fără nici un drept, decizia ierarhului. Gestul a încurajat pe dușmanii mitropolitului. Tot Dumitru Topciu îl va acuza în Senat de exploatarea, în beneficiu personal, a unor bunuri ale Mitropoliei.
Mai multe comisii au venit în control la Arhiepiscopia Chișinăului, constatând unele nereguli, dar care nu erau imputabile mitropolitului. Prin presă s-a manipulat însă ideea că el este principalul vinovat. Oficial, i s-a imputat un deficit de 11.500.000 de lei. A fost chemat în fața ministrului Cultelor, Victor Iamandi, care i-a cerut să aleagă: ori merge în fața Înaltei Curți de Casație pentru judecată, ori demisionează.
Știindu-se nevinovat, IPS Gurie a refuzat să demisioneze sau să ajungă la un compromis, punându-se la dispoziția organelor de justiție. El a uitat astfel, în opinia profesorului Tomescu, „cugetarea sănătoasă a poporului, că e mai bună o împăcare strâmbă decât o judecată dreaptă”. Ani de zile a durat procesul mitropolitului, timp în care el a fost „suspendat temporar” din funcție. Cum nici abdicarea regelui Carol al II-lea și venirea altui regim politic nu a adus o soluționare a problemei sale, IPS Gurie a făcut în 1941 cerere de pensionare. A murit, cu multă tristețe în suflet, pe 14 noiembrie 1943, fiind îngropat la Mănăstirea Cernica. După decesul mitropolitului, dosarul a fost casat…
