† Sf. Mare Mc. Mina; Sf. Mc. Victor, Vichentie şi Ștefaniada; Sf. Cuv. Teodor Studitul

1. Sfântul Mare Mucenic Mina era egiptean de neam, de loc din cetatea Nichios, aproape de Memfis. El a trăit în vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian (284-305). Tatăl său se numea Eudoxie şi era fiul guvernatorului Pludianes. Deşi era fiu de guvernator, Eudoxie era cunoscut pentru virtutea şi bunătatea sa.

Mama Sfântului Mina se numea Eufimia, femeie credincioasă care-şi petrecea timpul în rugăciune şi fapte bune. Adesea postea până seara. Găsea mereu prilejul să facă milostenie celor sărmani: bolnavilor, orfanilor, văduvelor şi străinilor. Era însă stearpă, şi de aceea se ruga adesea cu multă osârdie pentru naşterea unui fiu. Odată, cu ochii plini de lacrimi s-a rugat mai stăruitor să aibă măcar un copil.

Ajungând în faţa icoanei Maicii Domnului, şi continuându-şi cu umilinţă rugăciunea pentru naşterea de fii, a auzit vocea Pruncului Iisus spunând: „Amin”. Într-adevăr, Dumnezeu le-a împlinit rugăciunea şi aşa au avut un fiu care s-a născut în anul 285, primind numele de Mina. Ziua naşterii Sfântului Mucenic Mina a fost o zi de mare bucurie. Atunci, tatăl său a poruncit eliberarea unora dintre cei robiţi şi a sporit milostenia faţă de orfani şi de văduve.

Sfântul Mina a avut parte de o aleasă educaţie, iar părinţii au avut grijă să-l îndrume şi în dobândirea virtuţilor creştine. De mic, dorea să se roage, să meargă la biserică; îi plăcea să citească Sfânta Scriptură şi, ca un dar deosebit de la Dumnezeu, se ruga continuu. Avea mereu în minte cuvintele din Sfânta Scriptură: „Rugaţi-vă neîncetat!” (1 Tesaloniceni 5, 17).

Dar, pe când avea 11 ani, tatăl său a murit departe de casă, trimis ca guvernator într-o provincie africană. În anul 299 a murit şi mama sa, însă, datorită credinţei în Hristos, Sfântul se mângâia cu gândul că ei sunt la Dumnezeu şi că se roagă pentru el. Moştenise de la părinţi nu doar o mare avere, ci şi o mare bogăţie duhovnicească. Aşadar, şi el urma milostenia părinţilor cu aceiaşi dărnicie, deşi era foarte tânăr.

După anul 300, în urmă unui decret imperial, prin care tinerii din provincii erau recrutaţi pentru serviciul militar, şi tânărul Mina a mers ca ostaş în armata romană, în cohorta tribunului Firmilian. Mina era un ostaş puternic, curajos dar şi plin de har. Datorită bunătăţii sale, era iubit de toţi. În scurtă vreme tribunul Firmilian îl numeşte adjunctul său, aflându-se cu armata în ţinutul Cotieon din provincia Frigia, în Asia Mică.

În acea vreme, însă, împăraţii de la Roma au dat legi împotriva creştinilor, decrete de persecuţie şi mai aspre, în toate provinciile imperiului creştinii fiind siliţi să se închine zeilor păgâni. În asemenea împrejurări, ofiţerul Mina s-a hotărât să-şi împartă averea şi să se retragă în pustiu. Aici, a vieţuit în post şi în rugăciune cinci ani, primind har de la Dumnezeu şi puterea de a face minuni. El îmblânzea fiarele sălbatice cu puterea rugăciunii şi se apropia de şerpii veninoşi fără teamă de moarte.

Primind vestire de la Dumnezeu să meargă la propovăduire şi la mucenicie, Sfântul Mina s-a rugat Domnului să-l întărească, să-l lumineze şi să-l ocrotească. De atunci, s-a întărit cu gândul că Dumnezeu îl doreşte ca mărturisitor şi Mucenic. Odată, în rugăciune, a auzit un glas ceresc zicându-i: „Binecuvântat eşti Mina, că ai fost chemat din tinereţe la dreapta credinţă. Vei primi în numele Sfintei Treimi pentru Care te lupţi, trei cununi veşnice: una pentru feciorie, una pentru pustnicie şi a treia pentru mucenicie. Oameni din toate popoarele te vor cinsti, iar tu vei primi mărirea veşnică în Împărăţia Mea”.

La auzul acestor cuvinte, Sfântul Mina a fost însufleţit de Duhul Sfânt şi o mare bucurie l-a cuprins. Dragostea de Dumnezeu l-a făcut să părăsească pustiul şi să meargă în lume, propovăduind legea lui Hristos din loc în loc, şi curăţindu-şi sufletul cu postul şi rugăciunea. Aşa a revenit şi în cetatea Cotieon din Frigia, unde altădată avea cinstea şi rangul de ofiţer roman. Pe atunci, oastea era condusă de dregătorul Arghirisc, iar căpetenie a cetăţii era un anume Pir.

Ivindu-se prilejul unui mare praznic în cetate, la care era adunat mult popor, pentru jocurile care se desfăşurau în cinstea zeilor, Sfântul Mina, aprins fiind de râvnă pentru Hristos, a stat la loc înalt, de unde putea fi văzut, şi de acolo propovăduia cu multă îndrăzneală pe Hristos, singurul, adevăratul Dumnezeu. Chiar a grăit către cei adunaţi: „Aflatu-m-am celor care nu mă caută, arătatu-m-am celor care nu întreabă de mine”.

Toţi priveau către el, deoarece faţa îi strălucea şi curajul lui era nemăsurat. Câţiva ostaşi l-au recunoscut pe fostul ofiţer Mina din oastea condusă de tribunul Firmilian.

Conducătorul cetăţii l-a chemat şi l-a întrebat pentru ce părăsise oastea, şi mai ales, pentru ce mărturisea credinţa în Hristos, ştiind de asprele pedepse pentru cei care nu li se închină zeilor.

Atunci, Sfântul i-a răspuns că este robul al lui Iisus Hristos, ostaş al Dumnezeului Celui adevărat, Care împărăţeşte în cer şi pe pământ.

Auzind acestea, mai-marele cetăţii a poruncit ca Sfântul să fie pus în lanţuri şi închis în temniţă. A fost apoi îndemnat să se lepede de Hristos, dar Sfântul a rămas statornic în mărturisirea credinţei, deşi l-au supus la chinuri groaznice: a fost bătut crunt cu vine de bou şi strujit cu unghii de fier, i-au fost frecate rănile cu păr aspru; a fost apoi ars cu torţe până când i s-au ivit oasele.

Un anume Eliodor, care privea la chinurile Sfântului, a strigat către călăi: „Aceşti creştini se bucură să fie chinuiţi, că moartea pentru ei este mai de preţ decât viaţa”. Atunci, cei care l-au chinuit, văzând că toate felurile de chinuri nu folosesc la nimic, l-au trimis la guvernator. Acesta supunându-l la alte multe chinuri, a poruncit să fie tăiat cu un fierăstrău. Dar fierăstrăul s-a îndoit ca ceara încălzită.

Şi aici, Sfântul Mina a simţit mâna ocrotitoare a Mântuitorului Hristos, Care i Se arătase în temniţă şi Care l-a întărit şi i-a tămăduit rănile. În cele din urmă, guvernatorul şi căpeteniile au hotărât să i se taie capul. Aşa s-a încheiat mucenicia Sfântului, în timpul domniei celor mai cruzi împăraţi persecutori, Diocleţian şi Maximian, luând de la Dumnezeu cununa muceniciei, în anul 309.

Soldaţii au aprins un foc mare pentru a fi ars trupul Sfântului, dar acesta a rămas neatins de foc. Câţiva credincioşi au reuşit apoi să ia trupul Sfântului, l-au înfăşurat într-un giulgiu, l-au dus în Egipt şi l-au îngropat cu multă grijă şi evlavie.

Aşa a vrut Dumnezeu să fie cinstite moaştele sale, din care o mică parte, peste vremuri, a ajuns la biserica Sfântul Mina din Bucureşti, unde se află şi o icoană făcătoare de minuni a Mucenicului.

Minunile săvârşite de Sfântul Mare Mucenic Mina au fost consemnate de patriarhul Timotei al Alexandriei (380-385) şi, datorită acestora, Sfântul este socotit ocrotitorul celor păgubiţi.

Pentru rugăciunile lui, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.

2. În vremea împărăţiei lui Antonin împăratul Romei, era un ostaş de fel din Italia, ostăşind sub stăpânirea voievodului Sebastian, cu numele Victor, care a crezut în Domnul nostru Iisus Hristos, iar numele Lui cel Preasfânt îl mărturisea înaintea tuturor.

Pornindu-se prigoană asupra creştinilor, a chemat voievodul pe fericitul Victor şi i-a zis: „Au venit la noi cărţi de la împăratul, poruncind să vă ducem pe voi, creştinii, la jertfele zeilor noştri; iar pe cei ce nu se vor supune, cu grele munci să-i chinuim. Deci tu, Victore, să aduci jertfă zeilor, ca să nu cazi sub munci, căci îţi vei pierde viaţa şi sufletul tău”.

 Iar Sfântul Victor a răspuns: „Eu nu mă voi pleca poruncii împăratului celui muritor şi nu voi face voia lui, pentru că am pe Împăratul Cel fără de moarte, Dumnezeul şi Mântuitorul meu Iisus Hristos, a Căruia împărăţie este fără de sfârşit şi cei ce fac voia Lui vor avea viaţă veşnică; iar cei ce fac voia împăratului vostru cel muritor, a căruia împărăţie este vremelnică, vor pieri în veci”.

Voievodul a zis către dânsul: „Tu eşti ostaş al împăratului nostru, supune-te dar poruncii lui şi adă jertfă”. Sfântul a răspuns: „De acum nu mai sunt ostaş al împăratului vostru cel pământesc, ci al Celui ceresc, pentru că deşi am ostăşit o vreme sub stăpânirea împăratului vostru, însă n-am încetat a sluji Împăratului meu. Şi acum nu-L voi lăsa pe El şi idolilor voştri nu voi jertfi. Deci, fă ceea ce voieşti. Iată trupul meu este în mâinile tale, iar peste suflet are stăpânire numai Dumnezeul meu”.

Iar voievodul a zis: „Omule, singur pe tine te dai în primejdie, neascultînd porunca; jertfeşte zeilor ca să te izbăveşti de muncile care îndată te vor ajunge pe tine”. Sfântul a răspuns: „Eu chiar această voiesc, a răbda munci pentru Domnul meu şi mult mă voi bucura, învrednicindu-mă a pătimi pentru numele Lui”.

Atunci voievodul îndată a poruncit să-i sfărâme degetele şi să le rupă din încheieturi. Apoi a ars un cuptor foarte mult şi a aruncat pe Sfântul Victor într-însul, dar a rămas acolo trei zile viu şi nevătămat, ca şi cei trei tineri în cuptorul Babilonului. Iar muncitorul a poruncit a treia zi, să deschidă cuptorul şi să ia cenuşa mucenicului să o arunce în râu.

Dar când cuptorul a fost deschis, sfântul a ieşit sănătos, lăudând pe Dumnezeu pentru că nu s-a atins de dânsul focul şi nu l-a vătămat. După aceasta voievodul a chemat pe un vrăjitor şi i-a poruncit să omoare pe Sfântul Victor cu otravă.

Acela a fiert carne cu otravă aducătoare de moarte şi i-a dat să mănânce. Iar el a zis: „Deşi nu mi se cade a primi de la voi carne necurată şi a mânca, dar pentru ca să cunoaşteţi că nimic nu poate otrava cea aducătoare de moarte împotriva puterii Domnului meu, Dătătorul de viaţă, o voi mânca”. Apoi, rugându-se, a mâncat carnea cu otravă şi n-a pătimit nimic.

Văzând vrăjitorul că nu s-a vătămat sfântul din mâncarea otrăvită, a pregătit alte cărnuri cu otravă mai cumplită şi a zis către sfântul: „Dacă vei mânca şi aceasta şi vei fi viu, îndată voi lăsa tot meşteşugul vrăjitoriei şi al fermecătoriei şi voi crede în Dumnezeul tău”.

Iar Sfântul Victor a mâncat şi acele cărnuri amestecate cu otravă şi mai cumplită şi a rămas iarăşi nevătămat. Atunci vrăjitorul a zis cu mare glas: „Iată, ai biruit puterea vrăjitoriei mele, Victore, şi sufletul meu cel pierdut de demult l-ai scos acum din iad, pentru că cred în Domnul Iisus Hristos, Cel propovăduit de tine”. Apoi, ducându-se la casa sa, a adunat cărţile vrăjitoriei şi toate fermecătoriile şi le-a ars, apoi s-a făcut creştin desăvârşit.

 Voievodul văzând că nimic nu a vătămat pe sfântul, s-a mâniat foarte şi a poruncit să-i taie toate vinele trupului; după aceasta să-l arunce într-o căldare cu untdelemn fierbinte. Însă sfântul zicea: „Aşa-mi este de plăcut acest untdelemn ce fierbe, precum celui însetat apa rece”. Iar muncitorul, mai mult umplându-se de mânie, a poruncit să spânzure pe sfântul pe lemn şi să-i ardă tot trupul cu făclii; apoi amestecând nişte praf omorâtor cu oţet, l-a turnat în gura lui. Iar sfântul a zis: „Oţetul şi această otravă de moarte îmi este dulce ca mierea şi fagurul”.

 Muncitorul, umplându-se mai mult de mânie, a poruncit să scoată ochii mucenicului lui Hristos. După aceasta l-a spânzurat cu capul în jos şi s-a dus lăsându-l aşa spânzurat trei zile. Iar a patra zi, socotind ostaşii că mucenicul ar fi murit, au venit să-l vadă şi aflându-l pe dânsul viu, s-au spăimântat; iar toţi cei ce veniseră cu el au orbit şi-şi căutau fiecare povăţuitor. Dar sfântului, făcându-i-se milă de dânşii, s-a rugat lui Dumnezeu cu sârguinţă şi a zis către dânşii: „În numele Domnului meu Iisus Hristos, să vedeţi!”.

Apoi ei îndată au văzut şi, mergând, au vestit voievodului cele ce s-au făcut. Iar voievodul, mâniindu-se şi mai tare, a poruncit ostaşilor să jupoaie pielea de pe sfântul. Aceasta făcându-se, o femeie din popor care venise la acea pierzare, anume Ştefanida, cu credinţa creştină, soţia unuia din ostaşi, a văzut două cununi frumoase coborându-se din cer, una pe capul Sfântului Mucenic Victor şi alta pe capul său, şi a început cu mare glas a ferici pe sfântul, zicând:

„Fericit eşti, Victore, şi fericite sunt pătimirile tale pentru Hristos; bine primită este lui Dumnezeu jertfa ta ca şi a lui Abel, pentru că singur te-ai jertfit Lui cu inimă dreaptă. Astfel te-a primit pe tine Dumnezeu, ca şi pe Enoh, bărbatul cel drept, pe care l-a dus în rai ca să nu guste moartea până la o vreme. Drept eşti ca şi Noe cel plin de fapte bune şi desăvârşit în neamul său. Crezut-ai ca şi Avraam şi te-ai adus pe tine jertfă lui Dumnezeu ca şi Isaac.

Avut-ai osteneli ca şi Iacov şi te-ai făcut preaînţelept ca şi Iosif, căruia i-a fost dat a spune mai înainte cele ce erau să fie. Ispite ai răbdat precum Iov, care, după multe pătimiri a biruit pe diavolul; urmat-ai lui Isaia care a fost tăiat de Manase cu fierăstrău. De tine focul nu s-a atins ca şi de cei trei tineri din cuptorul lui Nabucodonosor.

Ţi-ai pus nădejdea spre Dumnezeu, precum David fiul lui Iesei. Căci iată, văd două cununi trimise din cer, una mai mare şi mai frumoasă, iar altă mai mică. Deci, cea mai mare se aduce ţie de doisprezece îngeri, iar cea mai mică mie, căci şi eu sunt vas mai neputincios, însă sunt gata a intra în nevoinţă şi a răbda bărbăteşte pentru Domnul nostru şi sufletul meu a-l pune pentru El”.

 Acestea grăind ea şi auzind-o voievodul, a poruncit celor ce stăteau înainte să o prindă pe dânsa şi să o aducă înaintea sa. Şi căutând spre dânsa cu mândrie, a întrebat-o, grăind: „Cine eşti tu?” Sfântă a răspuns: „Sunt creştină!”.

Apoi a întrebat-o voievodul despre nume şi despre vârsta şi aflând că o cheamă Ştefanida şi are de la naşterea sa cinsprezece ani şi opt luni, iar cu bărbatul său a vieţuit un an şi patru luni, a început a grăi către dânsa mai cu blândeţe, zicând: „Pentru ce vrei să laşi aşa degrabă lumea această frumoasă şi viaţa aceasta dulce şi cu bună petrecere împreună cu bărbatul tău şi voieşti a-ţi pierde frumuseţea tinereţii tale, dându-te singură de voie, la moarte pentru Cel răstignit?”.

Sfântă a răspuns: „Las lumea aceasta deşartă şi vremelnică şi toate dulceţile trupeşti ce sunt pe pământ, precum şi pe bărbatul meu, ca să pot ieşi împreună cu fecioarele cele înţelepte în întâmpinarea Mirelui Celui nemuritor, a lui Hristos Mântuitorul meu”. Iar voievodul a zis către dânsa: „Lasă acele cuvinte mincinoase şi nefolositoare despre Dumnezeul tău şi te apropie de zeii noştri şi le jertfeşte lor”.

Sfânta Ştefanida a răspuns: „Tu şi zeii tăi sunteţi plini de minciuni, iar eu grăiesc adevărul; căci Domnul meu adevărat este şi nu este nedreptate întru Dânsul. Deci nu voi jertfi mincinoşilor zei, ci voiesc a fi jertfă bine primită adevăratului Dumnezeu, Care vieţuieşte în cer, ca să nu mă lipsesc de cunună cea pregătită mie întru împărăţia Lui”.

Iar muncitorul îndată a poruncit să plece la pământ vârfurile a doi copaci de finic ce erau acolo şi să lege de dânşii pe Sfânta Ştefanida, şi să o sfâşie. Deci, i-a legat un picior de vârful finicului celui plecat, iar altul de celălalt vârf, apoi le-a dat drumul. Iar finicii, ridicându-se la înălţimea lor, au despărţit pe sfânta în două. Atunci sfântul ei suflet zburând ca o pasăre, şi-a aflat cuib în cer şi cununa cea pregătită ei. Iar pe Sfântul Victor a poruncit tiranul să-l taie cu toporul.

Deci, auzind sfântul hotărârea aceasta, mulţumea lui Dumnezeu. Iar când era să-i taie capul, el a proorocit moartea muncitorilor săi, zicând: „După douăsprezece zile veţi muri şi voi, iar după douăzeci şi patru de zile, voievodul vostru va fi prins de cei potrivnici”. Acestea proorocind, el s-a rugat şi şi-a plecat capul, care a fost tăiat cu toporul.

Iar după tăiere a curs lapte amestecat cu sânge şi mulţi din cei necredincioşi văzând acea minune, au crezut în Hristos. Şi mai ales când au văzut împlinirea proorociei lui, căci precum a proorocit, aşa a şi fost; căci cu moarte năprasnică au pierit cei ce l-au muncit pe el, iar voievodul a căzut în mâinile vrăjmaşului său.

Astfel a pătimit Sfântul Victor împreună cu Sfânta Ştefanida în cetatea Damascului, în a unsprezecea zi a lunii noiembrie. Iar acum se sălăşluiesc amândoi în cetatea aceea, căreia nu-i trebuie soarele şi luna ca să lumineze, pentru că slava lui Dumnezeu o luminează pe dânsa şi luminătorul ei este Mielul lui Dumnezeu, Căruia I se cuvine slavă, în veci. Amin.

3. Patria Sfântului Vichentie era Spania. Din tinereţile sale s-a dat spre slujba lui Dumnezeu şi se sârguia la dumnezeieştile cărţi, învăţând legea Domnului ziua şi noaptea. El avea învăţător înţelept şi plin de fapte bune, pe fericitul Valerie, episcopul Augustopoliei.

Acesta, văzând pe ucenicul său Vichentie, cu bună pricepere şi alese purtări, l-a hirotonit diacon şi l-a făcut propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu. Pentru că episcopul, deşi era foarte iscusit în dumnezeieştile Scripturi, însă pentru că era peltic la limbă şi nu avea desluşită grăire, pentru aceea a însărcinat pe diaconul său, fericitul Vichentie, care, fiind vrednic, înţelept şi bine grăitor, învăţa pe popor în biserică, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu.

Iar diaconul Vichentie, luând de la episcopul său poruncă şi binecuvântare, nu numai în biserică, ci şi în tot locul unde se întâmpla să fie, învăţa cu osârdie şi povăţuia pe calea mântuirii sufletele omeneşti.

În acea vreme a fost trimis în Spania de păgânul împărat Diocleţian, un judecător cu numele Datian, grec de neam, rău din fire şi cumplit prigonitor şi muncitor al creştinilor. Acest grec a fost trimis ca să omoare fără milă pe toţi cei ce cheamă numele lui Hristos. Şi venind într-o cetate cu numele Valentia, a vărsat mult sânge creştinesc, răpind ca un lup oile lui Hristos.

Auzind de Valerie episcopul şi de Vichentie diaconul, care erau în Augustopoli, a trimis după dânşii pe ostaşii săi ca să-i aducă ferecaţi la dânsul spre judecată. Deci i-au prins pe amândoi şi cu grele legături de fier fiind legaţi, i-au chinuit pe cale cu foamea şi cu setea. Şi de multe ori neputând să alerge iute pe lângă caii care fugeau foarte tare şi de care erau legaţi, ei cădeau jos şi îi târau pe drum ca pe nişte lemne.

Ajungând la cetatea Valentia, îndată a poruncit muncitorul să-i arunce într-o temniţă întunecoasă şi umedă şi să-i ţină multe zile fără mâncare şi fără băutură; însă Dumnezeu îi întărea pe dânşii cu darul Său, ca să nu slăbească şi le dădea lor putere.

Apoi, muncitorul temându-se ca să nu moară legaţi, căci atunci nu va avea către cine să-şi arate îngrozirea, i-a scos înaintea sa şi văzându-i neslăbiţi de foame şi de sete şi de legăturile cele grele, ci sănătoşi cu trupul şi veseli la faţă, a zis către străjerii temniţei: „Pentru ce le-aţi dat mâncare şi băutură, că iată cum s-au îngrăşat”. Iar paznicul temniţei se lepăda cu jurământ că nu le-a dat nimic.

Atunci muncitorul a început a vorbi aspru către episcop, socotind că dacă-l va înfricoşa cu iuţeala sa, şi diaconul se va îngrozi. Însă n-a fost aşa. Căci Domnul Cel ce surpă pe cei puternici de pe scaune şi înalţă pe cei smeriţi, bine a voit că mândria îngâmfatului muncitor să se ruşineze de cel mai tânăr şi mai mic cu treaptă. Deci, Datian zicea către episcop astfel: „Pentru ce te împotriveşti tu poruncii împăratului şi nu te închini zeilor noştri, iar pe Hristos Îl slăveşti?” Dar episcopul răspundea blând, ca şi când ar fi avut frică.

Sfântul Vichentie, fiind plin de Duhul Sfânt şi aprins cu râvnă dumnezeiască, a zis către episcopul său: „Pentru ce, părinte, grăieşti lui cu frică şi pentru ce nu răspunzi cu îndrăzneală lătrării câinelui acestuia?

Mărturiseşte cu glas tare puterea lui Hristos, mustră cu limba slobodă şi biruieşte nebunia acestui om viclean, care voieşte a face război cu Dumnezeu, Făcătorul său, Care l-a ridicat la această vrednicie, iar cinstea ce se cuvine lui Dumnezeu se sârguieşte a o da diavolilor. Deci, se cuvine a călca până în sfârşit pe diavolul pe care de multe ori eu l-am izgonit din oameni cu numele lui Hristos. Se cuvine, zic, a zdrobi capul balaurului acestuia”.

Auzind acestea Datian şi văzând că Sfântul Vichentie, diaconul, nu ţine seama de puterea lui, a zis către cei ce stăteau înainte: „Duceţi de aici pe episcop, căci eu voi vorbi cu acest tânăr diacon”. Iar către chinuitori a zis: „Gătiţi toate uneltele de muncire ca să răspundem acestuia care cu cuvintele sale ne defaimă pe noi”.

Deci, mai întâi a poruncit să lege pe sfântul de un stâlp şi să strujească tot trupul lui cu unghii de fier. Şi făcându-se aceasta, se uda tot pământul de sângele ce curgea şiroaie din trupul lui, încât şi oasele se vedeau prin rănile cele adânci. Iar muncitorul îl batjocorea pe el zicând: „Ce zici acum Vichentie, nu vezi cu ce fel de munci este rănit trupul tău?”

Sfântul a răspuns: „Ceea ce am poftit, aceea am şi dobândit. Aceasta din tot sufletul am dorit şi să mă crezi, o, judecătorule, că nici un lucru nu-mi este mai dorit decât a pătimi pentru Domnul meu. Nimeni nu mi-a făcut o binefacere că aceasta, decât tu; deşi cu răutate o faci această, însă mie îmi faci bine muncindu-mă, căci cu cât îmi înmulţeşti muncile, pe atât îmi găteşte Domnul meu răsplătire în cer.

Prin aceste răni cumplite ca pe nişte trepte mă sui către Dumnezeu, Care locuieşte întru cele înalte. Iată, cu nădejdea spre Dânsul mă ating de cer; iată, porunca împăratului o defaim şi râd de nebunia ta. Deci tu, nu înceta, ci te sârguieşte mai mult a mă munci. Te rog fii mult mai cumplit asupra mea şi porunceşte slugilor tale să mă bată neîncetat, până când nu va mai rămânea carne pe mine. Iar eu, robul lui Hristos, Domnul meu, sunt gata a răbda toate pentru numele Lui”.

 Auzind acestea tiranul, se ruşina şi striga slugilor ca mai mult să muncească şi mai cumplit să chinuiască pe pătimitorul lui Hristos. Şi când a văzut că slugile contenesc, s-a sculat singur şi a început a le bate. Sfântul râzând de mânia lui, a zis: „Ce faci judecătorule, pentru ce baţi slugile tale? Ele mă muncesc iar tu te răzbuni asupra lor pentru mine?”

Cu aceste cuvinte ale mucenicului şi cu răbdarea lui cea nebiruită rănindu-se Datian ca şi cu nişte săgeţi, se tulbura de mânie şi scrâşnea din dinţi, încât era palid la faţă şi tremura. Apoi a început a vorbi cu blândeţe către slugi: „Ce este aceasta, slugile mele credincioase, că acest făcător de rele nu simte mâinile voastre şi nu bagă în seamă muncile, ba chiar râde de voi, de care n-a râs nimeni niciodată?

Dar oare puţini erau tâlharii şi făcătorii de rele şi ucigaşii de părinţi, şi fermecătorii, pe care voi cu mâinile voastre cele tari i-aţi muncit până la moarte şi nici unul n-a fost astfel, precum este acesta, care, fiind în mâinile voastre, fără de ruşine îşi bate joc de mine şi de voi? Deci, să nu răbdaţi ruşinea aceasta, ci porniţi toată mânia voastră şi-l răniţi tare”.

Sfântul Vichentie, batjocorind şi mai tare neputinţa lor, a zis: „Nu te rog, tiranule, să încetezi de a mă munci, ci ca să-mi dai mai mari munci, pentru că mai mare este puterea lui Hristos Care îmi ajută, decât puterea ta care mă munceşte. Şi nu voi înceta de a mărturisi şi de a preamări pe Iisus Hristos, Unul adevăratul Dumnezeu. O, de L-ai fi cunoscut şi tu pe Dumnezeul Acela, ai vedea puterea cea mare ce se săvârşeşte întru mine, neputinciosul, şi pe care tu, cu toate slugile tale nu poţi s-o biruieşti; ci văzând, nu vezi, şi auzind, nu înţelegi şi nu încetezi a face voia diavolului, spre pierderea sufletului tău”.

Judecătorul, neputând spori nimic cu muncile, pentru că, deşi străbătuse fiarele cele ascuţite prin încheieturile şi oasele mucenicului până la cele dinlăuntru, el tot nebiruit se arăta, atunci s-a gândit că să-l aducă prin vicleşug la păgânătatea sa. Deci, a început a vorbi către dânsul astfel: „Miluieşte tinereţele tale, Vichentie, şi nu dori ca să se smulgă floarea vieţii tale mai înainte de vreme.

Nu-ţi tăia şirul anilor vieţii tale, cruţă-te pe ţine singur şi te supune nouă, ca să nu pieri până în sfârşit; că mi-e milă de tine şi aş fi voit a te vedea nu în necinste şi nu în munci, ci în cinste şi slavă, pentru că mare vrednicie ţi-aş fi dat ţie dacă m-ai fi ascultat pe mine”.

Sfântul Vichentie a răspuns: „Mai urâtă îmi este blândeţea ta cea vicleană, decât mânia ta cea de fiară; eu de munci nu mă tem dar de cuvintele tale cele înşelătoare mă înfricoşez. Încetează dar cu vicleşugul cel vătămător de suflet şi toate chinurile întoarce-le asupra mea şi fără milostivire munceşte-mă, ca să cunoşti puterea lui Hristos ce se sălăşluieşte în cei ce-L iubesc”.

Pentru aceste cuvinte ale mucenicului, mâniindu-se mai mult muncitorul, a poruncit să-l pironească pe cruce şi să strujească toate mădularele şi încheieturile trupului cu diferite munci. Şi când slugile împlineau porunca muncitorului, răstignindu-l, bătându-l şi fiare arse punând pe rănile lui, mucenicul lui Hristos a căzut de pe cruce la pământ, iar slugilor părîndu-li-se că sfântul a murit, l-au luat vrând să-l ducă de acolo.

Dar el, întărindu-se, cu darul lui Hristos, a scăpat din mâinile lor şi alerga la cruce, ocărind pe slugi ca pe nişte nebăgători de seamă şi neîmplinitori ai poruncii stăpânului lor. Aceia, umplându-se mai mult de mânie, îl munceau în tot felul şi din toată puterea lor, până într-atât încât n-au mai putut. După aceasta l-au aruncat în temniţă, după porunca muncitorului şi acolo fiindu-i tot trupul rănit şi toate mădularele sfărâmate şi vinele tăiate, l-au pus pe hârburi ascuţite.

Venind noaptea şi străjerii adormind tare, a strălucit lumină în temniţă şi o ceată de îngeri au venit la sfântul, cercetându-l şi mângâindu-l. Iar Sfântul Mucenic Vichentie, prin venirea îngerilor a primit uşurare durerilor sale şi, umplându-se de bucurie negrăită, slăvea pe Dumnezeu. Apoi străjerii s-au deşteptat şi auzind pe sfântul cântând cu veselie şi văzând în temniţă lumină negrăită, s-au temut foarte tare şi alergând au vestit pe Datian. Iar el nepricepând, toată noaptea a cugetat ce ar mai fi de făcut cu nebiruitul mucenic.

Deci, a mai gândit încă un vicleşug. A poruncit să pregătească un pat frumos, pe care, acoperindu-l cu aşternuturi moi, să pună pe sfântul în el. Şi a orânduit slugi care să-i şteargă sângele, să-i lege rănile şi să-i facă slujbă cu vicleşug, prefăcându-se că şi cum le-ar fi milă de dânsul. Apoi, sărutându-i picioarele, îl rugau să se miluiască singur şi să nu se dea pe sine spre munci mai mari, ci să facă voia împăratului.

Acestea făcându-se astfel, sfântul zicea: „Mai bun îmi era patul de munci şi de hârburi, decât acesta, dar nu mă veţi înşela pe mine, viclenilor înşelători”. Şi văzând muncitorul că nimic nu sporeşte cu vicleşugul, s-a pornit iarăşi spre a-l munci, căci a poruncit să ardă scânduri de fier şi să le lipească pe coastele lui; apoi au pus pe sfântul pe grătar de fier. Şi făcând foc mare dedesubt, ca pe o carne de mâncare frigeau pe mucenicul. Iar el în toate muncile acelea fiind nebiruit, mărturisea numele lui Iisus Hristos şi astfel şi-a sfârşit nevoinţa pătimirii, dându-şi duhul în mâinile Domnului său.

Muncitorul, văzând că sfântul a murit, a poruncit să ducă trupul lui la câmp şi să-l lase neîngropat, spre mâncarea păsărilor şi a fiarelor. Apoi a pus străjeri de departe, ca să nu-l fure creştinii. Iar Dumnezeu, Care păzeşte pe sfinţii Săi, a pus un străjer neobişnuit la trupul mucenicului.

Căci a poruncit unui corb să-l păzească şi când venea mulţimea de păsări mâncătoare de stârv şi năvăleau asupra trupului sfântului, corbul acela pe toate le izgonea şi nu lăsa pe nici una să mănânce trupul mucenicului, deşi corbul, din firea sa, iubeşte a mânca trupurile moarte. Însă, cu puterea lui Dumnezeu fiind oprit, nu s-a atins de trupul sfântului şi nici o altă pasăre nu a lăsat să se atingă de el. Iar cea mai minunată faptă a fost că a izgonit un lup care voia să răpească trupul mucenicului.

Straja a vestit despre aceasta lui Datian şi păgânul se mira foarte. Însă n-a voit să cunoască puterea lui Dumnezeu, ci a poruncit să arunce în mare acel trup sfânt, pe care, luându-l ostaşii, l-au pus în corabie şi, ducându-l departe pe mare, l-au aruncat în adânc, iar ei se întorceau către mal. Dar când erau aproape de margine, iarăşi au văzut trupul mucenicului zăcând pe mal şi, spăimântându-se, au fugit. Iar creştinii luându-l, l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Amin.

4. Era în Constantinopol un bărbat de bun neam şi bogat, cu numele Fotin, având soţie care se numea Teoctista şi amândoi erau binecredincioşi şi temători de Dumnezeu. Aceştia au născut pe acest fericit Teodor şi botezându-l după obiceiul creştinesc, îl creşteau cu bună îngrijire şi l-au dat la învăţătura cărţii.

Pe atunci era eresul luptării contra sfintelor icoane pe când împărăţea nedreptul împărat Constantin Copronim şi era mare prigoană asupra celor binecredincioşi. Pentru aceea Fotin, lăsând cetatea şi boieria pe care o avea de la împăratul şi sfătuindu-se cu soţia sa, au împărţit toate averile lor. Apoi lepădându-se de lume, au primit viaţa călugărească şi în aceea s-au nevoit bine până la sfârşit. Iar fericitul Teodor, învăţând înţelepciunea cea elinească, s-a făcut ritor şi filosof ales, vorbind cu cei răucredincioşi despre bună credinţă şi era atât de iscusit în dumnezeieştile Scripturi şi în dogme, încât nu puteau să-l biruiască ereticii niciodată.

Murind Copronim, împăratul cel rău credincios, a venit după dânsul Leon, fiul său, care urma credinţa cea rea a tatălui său; dar acela n-a împărăţit mult, ci curînd a pierdut împărăţia şi viaţa. Iar după dânsul a venit pe scaun Irina, soţia lui, împreună cu fiul său Constantin. Aceasta fiind bine credincioasă, după cum arată numele său, care înseamnă pace, a adus pace Bisericii şi a alinat tulburarea, chemând mulţime de Cuvioşi Părinţi şi împreună cu Prea Sfinţitul Patriarh Tarasie, a adunat la Niceea Soborul al şaptelea a toată lumea, la care, lepădând învăţăturile celor necredincioşi, iarăşi au hotărât să se cinstească dumnezeieştile icoane ca şi mai înainte şi să se închine lor.

Acolo erau adunaţi trei sute şaizeci de Părinţi, între care era şi sfinţitul Platon, care mai înainte petrecuse în muntele Olimpului, a cărui pomenire se cinsteşte în a cincea zi a lunii aprilie. Acesta era unchiul dinspre mamă al fericitului Teodor, iar Teodor îi era nepot. Platon avea duhul lui Dumnezeu vieţuind în el şi a fost tuturor spre folos, ca un iscusit în dumnezeieştile Scripturi şi plăcut la vorbă.

Săvârşindu-se Sinodul, Platon a luat cu sine pe fericitul Teodor şi, împreună cu dânsul, pe doi fraţi ai lui, pe Iosif şi pe Eftimie, care au voit să primească viaţa călugărească. Cu aceştia plecând, a venit la un loc ce se chema Sacudian, iar locul acela era foarte frumos şi bineplăcut celor ce voiau a petrece în linişte, căci era un loc înalt, frumos la vedere, având împrejur mulţi copaci înalţi şi apă limpede curgătoare. Şi numai o intrare era la locul acela pe care, văzându-l, le-a plăcut la toţi şi s-au sălăşluit acolo. Iar după puţină vreme au zidit o biserică în numele Sfântului Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu.

Începând a se înmulţi fraţii, sfinţitul Platon a zidit o mănăstire, iar fericitul Teodor, fiind tuns în chipul călugăresc, mai mult decât alţii se nevoia cu postul şi cu ostenelile; pentru că îşi alegea lucrurile cele mai grele şi slujbele cele mai de jos, învăţând smerenia. Şi era de mirare multora căci fiind fecior de părinţi de neam bun şi bogaţi şi crescut în belşug, s-a apucat de lucruri aspre, adică a tăia lemne, a aduce apă şi a săpa pământul în grădini, a căra pietre şi altele asemenea. Şi de multe ori aducând gunoi pe spate în grădină, îl punea spre bună creştere a verdeţurilor. Apoi ajuta fraţilor celor neputincioşi şi bolnavi, fiind slugă tuturor.

Avea încă şi această sârguinţă, ca toate gândurile şi faptele să le mărturisească părintelui său, Sfântul Platon, căci cu dragoste mergea la dânsul şi se mărturisea, primind mustrare şi iertare de la el. Apoi totdeauna îşi alegea o parte din zi spre cugetarea la Dumnezeu, ca, singur stând înaintea Lui, cu minte netulburată şi neamestecată cu cele pământeşti, să-I aducă slujbă în taină. Dar nu putea fapta cea bună a se tăinui, pentru că lacrimile, care cu îndestulare ieşeau din ochii lui, erau nemincinoase mărturii ale faptelor bune.

Iar înfrânarea lui era minunată şi cu înţelepciune rânduită, căci nici nu se lepăda de bucate, nici nu îngreuia stomacul său cu dânsele fără vreme; ci cu meşteşug zdrobea capul balaurului slavei celei deşarte. El nu postea mai mult decât vremea cea rânduita a tuturor fraţilor şi când şedeau toţi la masă atunci şedea şi el şi mânca cu dânşii, însă atât de puţin gusta din bucăţele ce erau puse înainte, încât numai să-şi împlinească nevoia trupului şi să-şi acopere înaintea altora înfrânarea sa, ca să nu fie cunoscut că nu primeşte bucate şi să nu se arate oamenilor că posteşte. Mulţi râvneau obiceiului său şi pe cât era cu putinţă se sârguiau a-l urma. Dintre aceştia erau şi fraţii lui: Iosif – care mai pe urmă, pentru viaţa sa cea plină de fapte bune, a fost păstorul Bisericii Tesalonicului -, şi Eftimie.

După dânşii au fost Atanasie, Navgratie, Timotei şi mulţi alţii, dintre cei ce se înfrânau, care, urmând obiceiului lui Teodor, au sporit în faptele cele bune.

Între alte fapte bune, fericitul Teodor avea şi râvna citirii cărţilor sfinte; căci cu sârguinţă citea aşezământul Legii celei Vechi şi a celei Noi şi tâlcuirile Sfinţilor Părinţi, iar mai mult iubea cuvintele Sfântului Vasile cel Mare, pe care le avea ca o hrană a sufletului său şi multă dulceaţă primea dintr-însele, păzind cu dinadinsul pravila şi orânduiala vieţii călugăreşti aşezată de Sfântul Vasile cel Mare, nelăsând nici o iotă sau o cirtă. Iar pe cei ce nu le păzeau pe acelea, chiar şi orânduiala cea mai mică, pe aceia nu-i socotea călugări ci ca pe nişte mireni.

Cuviosul Platon, văzând pe fericitul Teodor aşa de strălucit prin viaţa cea cu fapte bune, se bucura foarte mult pentru dânsul. Deci, vrând a-l cinsti cu preoţia, l-a luat şi l-a dus în Bizanţ la Preasfinţitul Patriarh Tarasie, care l-a hirotonit preot mai mult cu sila, căci nu voia fericitul a primi o treaptă ca aceasta deoarece se socotea nevrednic. Însă, neputând a se împotrivi poruncii lui Platon, părintelui său cel duhovnicesc şi patriarhului, şi mai ales voinţei lui Dumnezeu, s-a plecat a primi treapta preoţiei. Şi întorcându-se la mănăstire, spre mai mari nevoinţe şi osteneli s-a dat, pe care a le spune toate nu este cu putinţă.

După câţiva ani, Cuviosul Platon, slăbind din pricina ostenelilor şi a bătrâneţilor sale cele de mulţi ani, a voit să-şi lase egumenia sa şi dorea s-o primească fericitul Teodor în locul său. Şi adeseori îi grăia lui despre acestea, rugându-l şi învăţându-l, ca să uşureze sarcina părintelui său şi să o poarte el, ca cel mai tare şi mai iscusit în toate orânduielile călugăreşti. Iar el se lepăda, voind a fi sub egumen, decât a fi el egumen peste alţii ştiind că mai uşor este a se povăţui de alţii, către mântuire decât a povăţui el pe cineva.

    Cuviosul Platon, văzând pe Teodor că nu se pleca la aceasta, a meşteşugit lucrul acesta. S-a culcat în pat ca un bolnav şi neputincios şi, chemând pe toţi fraţii, le-a spus că el este aproape de moarte; apoi i-a întrebat pe cine voiesc să aibă după dânsul povăţuitor, cine li se pare a fi mai bun; căci ştia cuviosul că nu vor voi pe altcineva decât numai pe Teodor, pentru că toţi îl iubeau şi-l cinsteau pentru faptele sale cele bune. Şi aşa a şi fost pentru că toţi au zis într-un glas: „Teodor să ne fie egumen”. Iar Platon îndată a încredinţat lui Teodor egumenia şi n-a mai putut fericitul Teodor să se împotrivească la toată mulţimea fraţilor.

    Deci, primind egumenia, a început şi mai mari nevoinţe, făcându-se pildă tuturor, învăţând cu cuvântul şi cu fapta şi îndreptând rânduielile cele răzvrătite dintre călugări. Pentru că erau atunci unii care, nepăzind rânduielile cele călugăreşti şi mai vârtos făgăduinţa sărăciei, vieţuiau asemenea ca mirenii. De aceştia fiindu-i milă fericitului Teodor, s-a sârguit degrabă să-i îndrepteze bine şi altora de primprejur le-a adus mult folos, deşi cârteau unii asupra lui, dar el nu băga în seamă acestea cât de puţin, şi nu lua aminte la ceea ce grăiau cârtitorii, ci se îngrijea că faptele lui să fie plăcute lui Dumnezeu.

    Iar mai pe urmă şi aceia înţelepţindu-se, împlineau voia lui, descoperindu-i lui chiar şi gândurile lor. De aceea el, luând aminte cu socoteală, dădea fiecăruia povaţa ce se cădea, pe cei mai leneşi deşteptându-i spre nevoinţe, iar pe cei care se nevoiau peste putere, mai oprindu-i puţin din multele osteneli ca să nu slăbească. Acum se cade a spune pătimirile sfântului ce le-a avut pentru râvna după Dumnezeu şi pentru Legea Lui, ca să-i vedem răbdarea cea cu bărbăţie în necazuri.

    În acea vreme, împăratul Constantin, fiul cel neasemenea maicii celei bune şi iubitoare de Hristos, adică împărăteasa Irina, a izgonit pe aceasta de la împărăţie şi a început a domni singur. Şi fiind tânăr şi cu obiceiuri rele, s-a dedat la patimi fără măsură şi la desfrânare. Pentru aceea a izgonit şi pe soţia sa Maria, pe care a făcut-o de s-a tuns cu sila în cinul monahicesc, iar în locul ei şi-a luat altă femeie cu numele Teodotia, care era rudenie tatălui său. Preasfinţitul Patriarh Tarasie n-a voit să binecuvânteze cununia lor, dar un preot oarecare cu numele Iosif, care era iconomul bisericii, defăimând dumnezeieştile legi şi neascultînd de patriarhul, s-a făcut părtinitor şi săvârşitor acelei nunţi fărădelege.

    Acest preot, după aceea, fără zăbavă şi-a luat răsplătirea pentru îndrăzneala să, precum mai pe urmă se va arăta. Iar patriarhul se sârguia în tot chipul ca să despartă acea însoţire a împăratului, dar nu putea, căci împăratul se lăuda că va ridica iarăşi eresul luptării contra sfintelor icoane. De aceea patriarhul a lăsat pe împărat să petreacă aşa, ca să nu vină mai mare nenorocire asupra Bisericii lui Hristos. Deci o fărădelege ca aceea începându-se de la casa împărătească, s-a întins pretutindeni, nu numai prin cetăţile dimprejur, ci prin hotarele cele mai îndepărtate. Aşa au început a face domnii şi stăpânii care erau în Bosfor şi Gothii şi cei care stăpâneau şi prin alte părţi, despărţindu-se de femeile lor, şi cu sila ţinându-le în chip călugăresc, luând în locul lor altele.

    Acestea auzindu-le Fericitul Teodor, plângea cu sufletul şi oftă greu de nişte păcate ca acestea, ce se făceau pe faţă, întristându-se şi temându-se să nu intre în obicei nelegiuirea aceea, iar legea lui Dumnezeu să fie înlăturată dintre creştini. Deci, aprinzându-se cu râvnă după legea dumnezeiască, a trimis la toţi călugării vestindu-le fărădelegea împăratului şi poruncind să-l scoată despărţit de Biserica lui Hristos, ca pe un defăimător al legii lui Dumnezeu, care, îndrăznind a se însoţi cu rudenia lui, a făcut sminteală altora.

    Cu astfel de curaj, Cuviosul Teodor dădea pe faţă fărădelege pe care o făcuse împăratul, încât a străbătut pretutindeni această râvnă a cuviosului, de care însuşi împăratul, înştiinţându-se despre aceasta, s-a necăjit asupra lui. Dar nu-şi arătă îndată mânia lui, ştiindu-l bărbat drept şi având de la toţi mare slavă şi cinste.

    Deci mai întâi, împăratul a gândit să-l înduplece cu momeală; şi a poruncit soţiei sale celei desfrânate, ca să trimită la sfântul mult aur, rugându-l să se roage pentru dânsa şi pentru neamul ei. Făcându-se aceasta, sfântul n-a primit aurul, iar pe cei trimişi i-a alungat ca pe cei ce împreună se învoiseră la fărădelegea împăratului. Apoi împăratul îndată a făcut alt sfat. A chibzuit să meargă acolo unde vieţuia cuviosul, ca şi când ar avea oarecare trebuinţă. Dar pricina adevărată era ca să vorbească cu Cuviosul Teodor şi să-l supună, socotind că-l va întâmpina împreună cu fraţii şi va da cinstea ce i se cuvenea împăratului.

    Însă, când a trecut împăratul pe lângă mănăstire, n-a ieşit cuviosul înaintea lui, şi nici unul din fraţi ci, închizându-se înăuntru, şedeau în tăcere; slugile împărăteşti, bătând la poartă, nimeni nu le răspundea. Atunci împăratul mai tare s-a mâniat şi, întorcându-se la palat, a trimis îndată un boier cu ostaşi, poruncindu-i să pună multe chinuri asupra sfântului şi asupra celorlalţi călugări, care se ţin de sfatul lui şi, bătându-i, să-i izgonească din mănăstire şi să-i trimită în surghiun. Mergând trimisul acela, a năvălit asupra mănăstirii fără de veste şi, prinzându-i pe toţi, i-a chinuit fără milă, începând de la Cuviosul Teodor, încât s-au umplut trupurile lor de răni şi pământul s-a înroşit de sângele lor. Iar după acele bătăi, a trimis pe cuviosul în surghiun la Tesalonic, şi împreună cu dânsul unsprezece părinţi mai aleşi, care, pătimind împreună cu cuviosul, răbdau cu dânsul vitejeşte în legături şi în necazuri, bucurându-se că sunt răniţi şi izgoniţi pentru dreptate.

    Auzind despre acestea, călugării din Herson şi din Bosfor, cum că marele Teodor şi cei împreună cu dânsul au rămas neclintiţi cu mintea, împotrivindu-se fărădelegii împăratului, şi câte au pătimit, le-a părut rău de aceasta. Deci urmând acelora, asemenea au propovăduit pe împăratul cel fărădelege şi străin de Biserică, pentru care pricină mulţi dintre dânşii au pătimit surghiunie. Iar Fericitul Teodor, fiind în surghiunie, scria către cei care erau închişi pentru aceeaşi pricină, întărindu-i pe dânşii şi învăţându-i ca să nu slăbească în voinţă şi să nu se clatine în necazuri, ci mai vârtos să se îmbărbăteze şi să pătimească pentru adevăr.

    Atunci, a scris şi către papa de la Roma, vestindu-l despre ce a pătimit de la împăratul care făptuise fărădelegea. Iar papa a scris înapoi către dânsul, lăudându-i răbdarea să, fericindu-l pentru râvna lui după Dumnezeu şi pentru bărbăţia cea neclintită. Însă Dumnezeu fără zăbavă a făcut izbânda asupra împăratului, pentru nevoinţa şi chinuirea robului Său; căci l-a lipsit şi de împărăţie şi de viaţă, fiindcă maica lui şi boierii, sculându-se asupră-i, i-au scos ochii, şi de durere îndată a murit. Iar după moartea lui, Irina luând iarăşi împărăţia bizantină, toţi au fost scoşi din închisori şi Fericitul Teodor a fost chemat din Tesalonic la Constantinopol şi a fost cinstit de împărăteasă şi de patriarh ca un mărturisitor al lui Iisus Hristos.

    Atunci preotul Iosef, cel mai sus pomenit, care îndrăznise să binecuvânteze nunta împăratului cea fărădelege, şi-a primit judecata după pravila Sfinţilor Părinţi şi a fost scos din treaptă preoţiei şi izgonit din biserică; iar Sfântul Teodor s-a întors la mănăstirea sa şi toţi s-au bucurat de întoarcerea lui, nu numai călugării, ci şi mirenii. Apoi toţi cei dimprejur alergau să-l vadă, bucurându-se de un păzitor ca acesta al legii lui Dumnezeu, care a răbdat pentru dreptate răni şi izgoniri şi care iarăşi s-a întors la păstoria sa. Deci Cuviosul, adunând duhovniceştile sale oi risipite, le păstorea pe ele ca şi mai înainte, petrecându-şi viaţa în plăcerea lui Dumnezeu, şi luminând tuturor cu fapte bune ca o făclie în sfeşnic.

    Iar după câţiva ani s-au făcut năvălirile turcilor asupra grecilor, robind părţile stăpânirii greceşti. Atunci mulţi au fugit de frică în cetăţile cele mai îndepărtate, precum şi Cuviosul Părinte Teodor, care nu s-a dat pe sine şi pe cei împreună cu dânsul într-o primejdie că aceea, ci ascultând pe Cel ce le-a zis: Duceţi-vă puţin până va trece mânia lui Dumnezeu, a lăsat chinovia şi a venit împreună cu fraţii în Constantinopol. Iar venirea lui a fost plăcută patriarhului şi împărătesei, bucurându-se de dânsul şi l-au rugat să primească mănăstirea studiţilor şi să rânduiască mai bine viaţa ucenicilor săi. Aici se cuvine să pomenim ceva şi despre acea mănăstire a Studiţilor de când s-a început.

    Şi iată cum. Un bărbat oarecare din cei de bun neam, mare şi puternic, a venit din Roma, fiind cinstit cu boieriile de patriciu şi antipat. Acesta a zidit în Constantinopol o biserică mare şi preafrumoasă în numele Sfântului Ioan Botezătorul şi a făcut pe lângă mănăstire ziduri şi chilii. Apoi, chemând călugării de la locaşul numit al „neadormiţilor”, i-a rugat să vieţuiască în mănăstirea lui şi să-şi ţină toată rânduiala lor. Iar numele acelui boier era Studie. Deci, de la numele lui a luat numire mănăstirea, numindu-se a Studitului, în care au vieţuit călugării până la împărăţia lui Copronim, ţinând rânduiala neadormiţilor. Iar când necredinciosul Copronim făcea rău Bisericii lui Dumnezeu, cu lupta contra sfintelor icoane, atunci a izgonit pe călugări din Bizanţ şi a rămas pustie mănăstirea Studitului.

    Apoi, după ce a pierit necredinciosul împărat, prigoana a încetat, iar călugării au început iarăşi a vieţui pe lângă biserica Studitului, dar mai mulţi. Într-acea vreme, când a venit cuviosul împreună cu călugării săi în Constantinopol, numai doisprezece călugări petreceau în acea mănăstire. Deci cuviosul fiind rugat de împărăteasa Irina şi de Sfântul Patriarh Tarasie, a primit mănăstirea Studitului şi a început a vieţui într-însa.

    Văzând locul plăcut pentru petrecerea călugărilor, a înnoit şi a întins mănăstirea şi s-a adunat mulţime de fraţi, pentru că veneau la dânsul călugări şi de la alte mănăstiri, vrând să vieţuiască lingă dânsul şi să-l aibă povăţuitor; iar el îi primea pe toţi ca un părinte şi cu nefăţărnicie îi iubea. La el nu era mai puţin iubit acela care era călugărit într-o altă mănăstire, precum fac mulţi din egumenii nepricepuţi, cinstind mai mult pe aceia pe care el singur i-a călugărit, iar pe cei călugăriţi în alte mănăstiri nu ca pe cei ai lor, ci ca pe nişte străini îi socotesc. Dar la Cuviosul Teodor toţi erau deopotrivă, deasemenea pe toţi îi iubea deopotrivă şi pentru toţi avea purtare de grijă. Pentru că ştia că unul şi acelaşi este chipul călugăresc, ori unde se va îmbrăca într-însul; precum şi darul Botezului unul este, ori unde s-ar învrednici cineva de el, şi numai după măsura faptelor bune se deosebesc răsplătirile celor călugăriţi.

    Ucenicii acestui cuvios părinte sporeau întru toate faptele cele bune, încât străbătând pretutindeni vestea despre viaţa lor cea sfântă, mulţi alergau la dânşii, dorind a râvni nevoinţele lor, şi s-a înmulţit numărul lor până la o mie de fraţi. Atunci văzând cuviosul mulţimea ucenicilor săi şi că-i este cu neputinţă a lua seama tuturor singur şi a cerceta faptele, cuvintele şi gândurile fiecăruia, pentru aceea, ca şi Moise, a pus începători pe care îi ştia că sunt mai pricepuţi, mai iscusiţi în fapte bune şi mai nevoitori şi pe fiecare dintr-înşii îi orânduia cu chemarea ce se cuvenea. Pe unul îl chema econom, pe altul eclesiarh, pe unul păzitor, pe altul înfrînător şi pe fiecare după slujba cea orânduita lui.

    Apoi a scris şi porunci cum fiecare dintre dânşii va săvârşi cele poruncite, începând de la cel dintâi şi până la cel mai de pe urmă. Şi a aşezat şi canoane pentru greşeli, unora a rânduit câteva închinăciuni, iar altora port, şi pentru fiecare greşeală a rânduit cercetarea ce se cuvenea. Dacă cineva ar fi lăsat dumnezeiasca cântare, sau ar fi sfărâmat vas, sau ar fi vorbit vorbe în deşert, sau ar fi făcut ceva cu nebăgare de seamă, sau ar fi mâhnit vreun frate întru ceva, sau ar fi vorbit cuvinte de prisos, sau ar fi scos glas tare, sau ar fi umblat fără blândeţe şi fără smerenie, sau ar fi vorbit şezând la masă, nescultînd citirea, sau ar fi cârtit pentru bucate, sau fără de ruşine şi cu îndrăzneală ar fi aruncat ochii încoace şi încolo, sau altceva de ar fi făcut dintre acestea, pentru toate acestea a însemnat canoane după faptă.

    Apoi a aşezat toate de obşte, ca să nu zică că este ceva al lui. De obşte era mâncarea, de obşte şi hainele şi fiecare trebuinţă de obşte, ca să aibă şi mântuire de obşte. După aceea cuviosul se sârguia şi la aceasta, ca să nu iasă călugării lui adeseori din mănăstire în cetate, pentru trebuinţele mănăstirii. Căci ştia câte ispite se întâmpla călugărului umblând prin cetate, din pricina vederii feţelor străine şi din auzirea vorbelor rele. Pentru aceea a voit să aibă tot felul de meşteşug în mănăstire. Deci, fraţii învăţau tot felul de meşteşuguri, unii la lucrat în lemn şi la zidit, iar alţii fierăria, unii la ţesătorie, alţii la tăiere de piatră şi la tot lucrul ce este de trebuinţă în mănăstire.

    Pe când lucrau cu mâinile, în gură pururea aveau rugăciunea lui Hristos şi psalmul lui David. Despre acest obicei al mănăstirii Studitului şi despre această rânduială s-a străbătut vestea pretutindeni, încât mulţi, întemeind mănăstiri în cetăţile dimprejur şi prin părţile cele mai îndepărtate, prescriind orânduiala Studiţilor, o ţineau pe aceasta, iar unii şi până acum o ţin. Apoi cuviosul a scris multe cărţi folositoare şi a alcătuit cuvinte de laudă pentru praznicile împărăteşti ale Născătoarei de Dumnezeu, cum şi viaţa Sfântului Ioan Botezătorul a cinstit-o cu frumoase cântări. După aceea a alcătuit multe canoane şi cântări, adăpând Biserica lui Dumnezeu cu izvoarele învăţăturii sale ca un râu plin de apele înţelepciunii şi veselind-o cu cântările sale.

    După această a răpit împărăţia grecească Nichifor prigonitorul şi a izgonit de la împărăţie pe binecredincioasa împărăteasă Irina. Apoi a murit şi preasfântul patriarh Tarasie, iar după dânsul a fost ridicat pe scaun un om cu fapte bune şi vrednic de treapta aceasta, care era la nume la fel cu împăratul, căci Nichifor se numea şi el. Atunci iarăşi au început să fie tulburări în Biserică, pentru că împăratul cu puterea sa, iarăşi a adus în biserică pe Iosef cel pomenit mai sus şi a poruncit să-i dea slujba preoţiei. Patriarhul s-a împotrivit împăratului pe cât era cu putinţă, dar când l-a văzut tulburându-se cumplit s-a temut că să nu pătimească de la dânsul toată Biserica, ceva mai cumplit de cum a pătimit de la împăraţii cei răi care au fost mai înainte.

    Deci a primit pe Iosef fără de voie în rânduiala preoţească. Dar aceasta, împăratul a făcut-o din pizmă împotriva Cuviosului Teodor, întărâtându-l, căci ştia că nu va răbda cuviosul una ca aceasta; ceea ce a şi fost. Atunci sfântul a mustrat pe împărat, ca pe cel care făcea rău Bisericii, aducând cu puterea sa mirenească pe acela, pe care sfinţitul patriarh Tarasie, împreună cu tot clerul său, judecându-l, l-a depărtat. Deci împăratul s-a mâniat foarte asupra cuviosului Teodor şi l-a trimis la surghiun, în ostroavele ce erau aproape de cetate. Asemenea a făcut şi fratelui său Iosif şi vrednicului de fericire, bătrânului Platon, cum şi altor mulţi călugări din mănăstirea Studitului.

    Apoi a venit veste la împărat că barbarii au ajuns în Tracia şi o robesc. Iar împăratul îndată s-a pregătit de război, însă nu atât poftea a birui pe potrivnicii săi, pe cât dorea să izgonească pe Cuviosul Teodor. Deci, mergând cu oastea asupra sciţilor, a trimis la sfântul şi cu momeli şi cu îngroziri voia să-l aducă la un cuget cu dânsul. Iar sfântul i-a răspuns: „Se cade ţie, împărate, să faci pocăinţă pentru păcatul pe care l-ai făcut, să aduni ceea ce ai risipit şi astfel să mergi la război. Dar de vreme ce aceasta n-ai făcut, de aceea ochiul cel a toate văzător, prin mine umilitul, astfel mai înainte îţi vesteşte: Să fii înştiinţat că nu te vei întoarce din calea în care te duci”. Iar împăratul n-a socotit întru nimic cuvintele sfântului, ci mai mult s-a mâniat asupra lui, şi se lăuda că, întorcându-se, i se va face mult rău sfântului. Dar nu s-a învrednicit a se întoarce, pentru că după proorocirea sfântului a fost ucis de barbari.

    După dânsul a luat împărăţia fiul său, Stavrichie. Dar şi acesta a murit degrabă, căci fusese rănit în război, la care fusese cu tatăl său. Apoi a fost ales la împărăţie Mihail care atunci era ministru al palatului, bărbat cu adevărat vrednic de stăpânirea împărătească, fiind bun creştin. Acela, luând stăpânire, îndată l-a adus pe Cuviosul Teodor din surghiun şi pe toţi cei împreună cu dânsul, apoi de mare cinste s-a învrednicit aducând pace bisericilor.

    Iar Iosef iarăşi a fost îndepărtat din Biserică, ca un mădular netrebnic. În acea vreme fericitul şi vrednicul de laudă Platon, s-a dus către Domnul. Auzind patriarhul de răposarea lui, a venit cu tot clerul în mănăstirea Studitului şi, sărutând sfintele lui moaşte, l-a îngropat cu cinste.

    Cuviosul Teodor, după răposarea lui Platon, părintele său duhovnic, numai doi ani a vieţuit cu fraţii în linişte; căci iarăşi s-a ridicat vifor cumplit asupra lui şi asupra Bisericii lui Hristos din partea rău-credinciosului Leon Armeanul, care fusese mai înainte voievod al binecredinciosului împărat Mihail. Că fiind trimis la război asupra barbarilor, acolo a adunat mulţime de oaste pentru a merge împotriva împăratului Mihail, făcătorul său de bine. Apoi, înşelând boierii şi pe ostaşi, pe unii cu daruri, pe alţii cu făgăduinţe, iar pe alţii cu alte momeli, i-a atras la sine şi astfel s-a făcut împărat, încât nimeni nu era ca să se împotrivească lui. Înştiinţându-se despre aceasta binecredinciosul împărat Mihail, îndată a schimbat porfira împărătească cu rasa monahicească, nemaivoind să facă război cu vrăjmaşul său.

    Leon Armeanul, luând stăpânirea împărătească, la început se arăta binecredincios şi blând, până când s-a întărit în împărăţie şi a adunat pe ajutătorii relei sale credinţe. Apoi a început a huli sfintele icoane şi a defăima pe cei ce le cinstesc, numindu-i nepricepuţi pe unii ca aceia. Iar patriarhul mustra credinţa lui cea rea şi discuta cu dânsul din Sfânta Scriptură pentru sfintele icoane, dar nimic nu sporea, ci mai mult a pornit pe împăratul cel fără de minte spre mai mare mânie.

    Deci împăratul, chemând îndată pe toţi preoţii cei mai de cinste, pe călugări şi pe patriarh, precum şi pe fericitul Teodor, şi-a dat pe faţă răutatea lui, hulind şi ocărind pe cei ce cinstesc sfintele icoane şi lăudând pe cei care au combătut închinăciunea către ele. Căci zicea: „Oare n-a poruncit legea de demult, ce s-a scris cu degetul lui Dumnezeu, a nu sluji lucrul mâinilor omeneşti? Lege care zice: Să nu-ţi faci ţie chip cioplit, nici altă asemănare. Deci nu se cade a ne închina icoanelor pe care le fac mâinile omeneşti; căci cum poate cineva să scrie pe icoane pe Cel nescris împrejur, iar scândurile cele de câte un cot, cum să încapă pe Cel neîncăput. Apoi cum putem să socotim Dumnezeu pe Cel închipuit cu vopsele?”

    Iar sfinţii părinţi se împotriveau în tot chipul la cuvintele lui cele deşarte şi hulitoare, zicând: „Dacă vom ţine desăvârşit legea dată prin Moise, apoi deşartă va fi credinţa noastră creştinească, deşartă şi propovăduirea apostolească; în zadar vor fi toate dumnezeieştile aşezăminte ale Sfinţilor Părinţi şi chiar întruparea Stăpânului, ceea ce este înfricoşat de grăit, prin care am cunoscut chipul cel omenesc al Lui. Noi, când cinstim icoanele, nu cinstim lemnul şi vopselele, ci pe Cel închipuit pe dânsele”.

    Aşa gândind sfinţii, Cuviosul Teodor, care ştia bine scripturile cele vechi şi cele noi, a zis către împărat cu îndrăzneală: „De unde ţi-a venit, o împărate, o gândire ca aceasta, ca să necinstim chipul lui Hristos, să aduci în Sfânta Biserică porunca aceasta eretică şi să rupi haina ei ţesută cu darul cel de sus şi cu apostolească şi părinteasca învăţătură? Au doară din legea cea veche cugeţi, când este ştiut că sfârşitul ei l-a făcut darul cel nou care a venit prin Iisus Hristos? Şi dacă se cuvine a ţine legea cea veche, de care ţineţi voi, apoi se cade a vă şi tăia împrejur şi a ţine sâmbetele; şi celelalte care sunt scrise într-însa, se cuvine a le face. Dar n-ai putut înţelege aceasta, împărate, cum că legea cea veche a fost dată până la o vreme, numai unui neam care a ieşit din Egipt, adică evreilor? Deci, a încetat umbră după ce s-a arătat darul.

    Dar chiar şi acea lege nu se păzeşte pretutindeni, ceea ce se porunceşte; căci ea a poruncit să nu se facă asemănare şi să nu se închine lucrului de mâini omeneşti, dar tot ea a îngăduit asemănarea de heruvimi deasupra Chivotului. Dar acel Heruvim nu era făcut de mâini omeneşti? Însă de toţi se cinstea. Iar în darul cel nou Însuşi Domnul, închipuindu-şi faţa Sa pe mahramă, a dat-o lui Avgar de care acesta ţinându-se, a dobândit tămăduire de boala să cea de multă vreme. După aceasta, Sfântul Luca, Apostolul Domnului şi evanghelistul, a închipuit cu mâinile sale asemănarea Maicii Domnului şi a lăsat-o neamului care l-a urmat. Apoi în Fenicia, arătându-se chipul Mântuitorului cel nefăcut de mâini omeneşti, a săvârşit multe şi strălucite minuni. Iar puterile care se arătau prin chipurile altor sfinţi nu dovedesc acestea mai luminat decât soarele, că se cuvine a li se da cinstea cea cuvenită?”

    Împăratul neluând aminte la cele spuse de cuviosul, a zis: „Eu nu voiesc a închipui cu vopsele Dumnezeirea cea nevăzută şi neajunsă”. Sfântul Teodor i-a răspuns: „Nici noi, împărate, nu scriem dumnezeirea, ci nescrisă o mărturisim şi o credem. Iar trupul Fiului lui Dumnezeu, cel luat de la noi, numai că îl închipuim pe icoane cu scrisori, şi Aceluia ne închinăm şi pe Acela Îl cinstim; însă nu lemnul sau vopselele”.

    Acestea şi mai multe grăind cuviosul părinte din dumnezeieştile Scripturi, a mustrat rătăcirea împăratului. Iar acesta, umplându-se de mânie, a zis către cuviosul cu mânie: „Te ştiu pe tine că totdeauna cele nepricepute grăieşti şi că eşti gâlcevitor şi mândru şi tuturor potrivnic; iar acum ai venit să mă ocărăşti şi să mă huleşti şi pe mine, vorbind nu ca unui împărat, ci că unuia din cei proşti. Pentru aceasta eşti vrednic de multe chinuri însă te cruţ, până când se va arăta mai cu adeverire judecată noastră şi atunci, dacă nu te vei pleca, vei primi vrednică pedeapsă pentru nebunia şi împotrivirea ta”. Iar ceilalţi cuvioşi părinţi n-au mai vrut nimic să vorbească împăratului, zicând între dânşii: „Ce vom mai spune unui suflet atât de răzvrătit şi care nu voieşte să se vindece?”

    Iar fericitul Teodor, luând sabia cea duhovnicească, a zis către dânsul aşa: „Deci, înţelege şi ia aminte, o împărate, că nu este dreptul tău a judeca şi a porunci Bisericii. Stăpânirii tale se cuvine a lua în seamă şi a îndrepta lucrurile cele lumeşti, iar cele bisericeşti sunt date arhiereilor şi învăţătorilor Bisericii. Ţie îţi este poruncit numai a urma şi a te supune, căci aşa zice Apostolul: Dumnezeu a pus în Biserică mai întâi pe apostoli, al doilea pe prooroci, al treilea pe dascăli, iar nu pe împăraţi. Şi celelalte scripturi poruncesc ca lucrurile bisericeşti să le îndrepteze învăţătorii Bisericii, iar nu împăraţii”.

    Atunci împăratul a zis cuviosului: „Dar tu mă izgoneşti din Biserică?” Sfântul i-a răspuns: „Nu eu, ci predaniile dumnezeieştilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi te izgonesc; căci chiar dacă înger din cer ne va vesti ceva împotriva sfintei credinţe, anatema să fie. Iar dacă voieşti a fi în sânul Bisericii lui Hristos, împreună cu noi care ne închinăm icoanei lui Hristos, atunci urmează întru toate patriarhului şi cinstitului sobor, care este cu dânsul”. Acestea auzindu-le împăratul, mai mult s-a umplut de mânie şi i-a izgonit pe toţi cu necinste.

    Ieşind de la împărat, cuvioşii părinţi împreună cu patriarhul, au înconjurat pe fericitul Teodor, lăudându-l pe el din inimă, pentru că s-a împotrivit prigonitorului şi l-a ruşinat cu multă înţelepciune şi cu bărbăţie, mustrând cu îndrăzneală păgânătatea lui. Apoi părinţii mergând pe la locurile lor, a ieşit de la eparhul cetăţii această poruncă: „Că nimeni să nu vorbească, nici să întrebe pentru credinţă, ci toţi să facă voia împăratului, căci aşa porunceşte el”.

    Trimişii au ajuns cu acel cuvânt până la fericitul Teodor; iar sfântul, rugându-se, a zis către dânşii: „Judecaţi singuri, oare cu dreptate este a vă asculta pe voi, mai mult decât pe Dumnezeu? Mai bine este limbii mele să fie tăiată, decât a tăcea şi a nu ajuta credinţa cea adevărată”. Cuviosul învăţa pe toţi ca fără de îndoială să ţină credinţa dreaptă, pe unii chemându-i la sine, iar la alţii mergând singur, ori trimiţându-le cărţi, întărind pe cei ce slăbeau cu sufletul.

    Iar patriarhul mergând adeseori îi era bun sfetnic şi îl mângâia pe el, de vreme ce îl vedea mâhnit şi cu durere în suflet. Şi zicea către dânsul: „Nu te mâhni, părinte, pentru că Domnul nu ne va lăsa pe noi şi nu va îngădui ispită mai presus de puterea noastră; nici nu va răbda răutatea aceasta până la sfârşit. Că deşi a ridicat vrăjmaşul război asupra Bisericii, însă peste puţin se va întoarce durerea asupra capului său. Ştii cuvântul Domnului, care zice: De nevoie este a veni sminteală, însă vai omului aceluia, prin care vine sminteală. Din timpul Sfinţilor Apostoli până în ziua de astăzi câte eresuri au ridicat asupra Bisericii oamenii răzvrătiţi cu mintea şi câte au pătimit de la dânşii Sfinţii Părinţi, care au fost mai înainte de noi! Dar Biserica a rămas nebiruită şi cei ce au pătimit sunt proslăviţi şi încununaţi, iar ereticii au primit după faptele lor”.

    Acestea auzind patriarhul şi tot soborul care era cu dânsul, se întărea şi se umplea de osârdie de a răbda toate necazurile pentru bună credinţă. După aceasta, mai trecând puţină vreme, sfinţitul patriarh Nichifor a fost scos din scaun de necredinciosul împărat şi l-a izgonit din Constantinopol; asemenea şi toţi arhiereii au fost osândiţi la surghiun. Atunci putea să vadă cineva lucru înfricoşat şi de groază, ceea ce făceau luptătorii contra sfintelor icoane. Căci pe unele le aruncau cu necinste la pământ, pe altele le dădeau focului, iar pe altele le ungeau cu noroi şi multe alte răutăţi făceau.

    Iar Cuviosul Teodor, văzând aceasta, suspina cu amar şi se minună de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu. Apoi, plângând zicea: „Cum rabdă cerul o fărădelege ca aceasta!” Dar nevrând numai în taină a fi cinstitori de Dumnezeu, şi în tăcere a plânge pentru o primejdie că aceea, a poruncit fraţilor săi, pe când era praznicul Duminicii Stâlparilor, să ia sfintele icoane în mâini şi să umble în jurul mănăstirii, ridicând icoana sus şi cântând cu mare glas: „Preacuratului Tău chip ne închinăm Bunule”, şi alte cântări de biruinţă, înălţând lui Hristos.

    Înştiinţându-se despre aceasta împăratul, îndată a trimis la sfântul, ameninţându-l şi înfricoşându-l ca să înceteze cu lucrul acesta, iar de nu va înceta, să ştie că surghiunul, rănile şi moartea îi stau înainte. Dar sfântul nu numai că nu înceta, ci şi mai mult făcea rugăciuni, învăţând pe toţi cu mare glas, şi sfătuindu-i ca să ţină credinţa dreaptă, şi să dea cuvenita cinste sfintelor icoane.

    Văzând împăratul că nu este cu putinţă nici cu momeli, nici cu îngroziri a potoli îndrăzneala şi râvna Cuviosului Teodor, l-a osândit pe el la surghiun. Iar cuviosul, chemând la sine pe toţi ucenicii şi învăţându-i pe dânşii, le zicea: „Acum, fraţilor, fiecare din voi răbdând, să-şi mântuiască sufletul său, pentru că vremea este cumplită”. Apoi, fiind mâhnit şi plângând, s-a urcat în corabie, şi a fost dus în Apolonia şi închis într-o temniţă ce se numea Mesopa. Dar şi acolo învăţa bună credinţă, către unii vorbind, iar către alţii trimiţând scrisori din temniţă, întărindu-i în bună credinţă.

    Vestea despre scrisorile lui ajunsese până la împărat, care îndată a trimis pe Nichita, fiul lui Alexie, poruncindu-i să-l ducă pe sfântul la un loc mai îndepărtat, ce se numea Vonita; şi acolo, închizându-l în temniţă, să-l păzească ca să nu vorbească cu nimeni, nici să scrie ceva despre cinstirea icoanelor. Venind Nichita la cuviosul i-a spus porunca împăratului, iar el a răspuns: „Mutarea aceasta din loc în loc, o primesc cu bucurie, pentru că eu nu am loc statornic în viaţa aceasta şi unde voi fi dus, acolo este locul meu; iar a tăcea şi a nu învăţa dreapta credinţă, aceasta nu se poate, nici nu vă voi asculta pe voi întru aceasta şi de îngrozirile voastre nu mă voi teme”.

    Sfântul a fost dus la locul pomenit şi închis în temniţă, însă el tot mărturisea dreapta credinţă. Înştiinţându-se împăratul că Sfântul Teodor nu se pleacă întru nimic voii lui, s-a aprins de multă mânie şi iarăşi a trimis pe Nichita, poruncindu-i ca să pună asupra sfântului răni cumplite. Venind acel Nichita, a spus cuviosului porunca împăratului, iar el îndată cum a auzit cuvântul, a început a dezbrăca hainele de pe el, zicând: „Eu de mult doresc aceasta, ca să fiu hrănit cu chinuri pentru sfintele icoane”.

    Nichita, fiind bun cu firea şi milostiv, văzând trupul sfântului gol, pe care multă osteneală şi postul îl slăbise de tot, s-a umilit cu sufletul şi n-a îndrăznit a se atinge de dânsul, căci se temea de Dumnezeu; apoi s-a dus, nefăcând sfântului nici un rău. Iar sfântul neîncetat răspândea învăţătura sa cea bună, pentru că şi străjerii se ruşinau de dânsul şi nu puteau să-l oprească, deşi le era poruncit cu străşnicie ca să nu lase pe Teodor să înveţe pe nimeni dreapta credinţă. El a scris şi către ucenicii săi, care erau împrăştiaţi prin alte părţi; căci pentru dânşii mai vârtos se îngrijea, învăţându-i să păzească fără frică mărturisirea credinţei, măcar de vor pătimi mii de chinuri.

    Apoi le aducea aminte că nu sunt nimic pătimirile de acum, pe lângă slava ce se va arăta întru noi şi pe care o vor dobândi toţi cei ce au răbdat până în sfârşit. După aceea a scris şi către preasfinţiţii patriarhi, către patriarhul Romei celei vechi, către al Ierusalimului şi către al Alexandriei, vestindu-le cu amănuntul cum au fost batjocorite sfintele icoane în Bizanţ şi cum cei dreptcredincioşi sunt ţinuţi prin temniţe şi cum adevărul s-a înghiţit de minciună. Apoi îi rugă ca şi ei, cu ajutorul lui Dumnezeu, să susţină dreapta credinţă. Şi veneau mulţi în temniţă la cuviosul, şi ascultau învăţăturile cele frumoase pe care le dădea dânsul şi se întorceau cu mult folos.

    Odată un cleric de la Biserica Asiei, trecând pe acolo a cercetat pe sfântul. Acel cleric, auzind învăţătura lui pentru bună credinţă, îndată a lepădat eresul luptării contra sfintelor icoane şi s-a închinat lor. Şi întorcându-se acasă, nu voia să aibă împărtăşire cu episcopul său, care era eretic. Apoi şi pe alt cleric, prieten al său, l-a sfătuit şi, aducându-l la dreapta credinţă, l-a întors de la credinţa eretică. Iar episcopul, aflând că Sfântul Teodor este pricina acestei schimbări a clericilor săi, a vestit prin scrisoarea sa pe împăratul, jeluindu-se asupra Sfântului Teodor.

    Împăratul îndată a trimis poruncă voievodului Asiei, ca să pedepsească pe Teodor cu cumplite chinuri. Iar voievodul a trimis pe unul din dregători, poruncindu-i să dea Sfântului Teodor cincizeci de lovituri. Acela venind, când a spus fericitului pricina venirii sale, el îndată şi-a dezlegat brâul şi a lepădat haina şi şi-a dat spatele spre loviri, zicând: „Plăcut îmi este ca împreună cu aceste răni să-mi lepăd trupul şi degrabă să mă duc cu sufletul către Domnul meu cel dorit”.

    Dregătorul, ruşinându-se de sfântul, s-a închinat lui, cerând iertare şi apoi s-a dus. După această a venit alt trimis de la împărat, cu numele Anastasie, foarte cumplit şi nemilostiv. Acesta bătând cu mânile sale pe sfântul, i-a dat până la o sută de lovituri şi l-a închis într-un loc întunecos. Asemenea şi pe ucenicul lui, pe nume Nicolae, care pururea urma părintelui său şi pătimirilor lui era părtaş; şi pe acela bătându-l, l-a închis împreună cu dânsul şi a poruncit străjerilor să-i ţină strânşi în legături, apoi s-a dus. Ce fel de chinuri a răbdat cuviosul în acea închisoare întunecoasă, nu este cu putinţă a spune; căci trupul lui slăbit de post şi de ostenelile călugăreşti, primind atâtea bătăi, era peste tot o rană.

    Încă şi temniţa aceea era plină de toată necurăţia. Iarna degera de frig, pentru că nici haine nu avea, ci numai o zdreanţă, iar vară se topea de căldură, pentru că vântul nu răcorea locul acela de nicăieri. Apoi mulţime de jigănii mici erau acolo în temniţă. Încă şi străjerii, având poruncă cu îngrozire, erau aspri şi nemilostivi, căci îl dosădeau şi-l ocărau, numindu-l nepriceput şi vrăjmaş al împăratului. Aceia le aruncau printr-o ferestruică, lui şi ucenicului său, câte o mică bucăţică de pâine, şi le dădeau câte puţină apă, şi aceea nu totdeauna, ci la o zi sau la două, iar alteori şi după mai multe zile; şi aşa îi chinuia cu foame şi cu sete.

    Odată părintele a zis către ucenic: „Vezi, fiule, că oamenii aceştia nu numai cu răni şi cu această temniţă întunecoasă ne pedepsesc, ci cu foame şi cu sete vor să ne omoare, dar noi să ne punem nădejdea în Dumnezeu, Care nu numai cu pâine, ci şi cu altă mâncare mai bună ştie a hrăni, cu a Cărui purtare de grijă se ţine toată suflarea. Mie, împărtăşirea cu Trupul Stăpânului să-mi fie de acum hrana sufletului şi trupului”. Pentru că cuviosul avea totdeauna cu sine o părticică din Trupul Cel de viaţă făcător, adăpat cu Sângele Domnului Iisus Hristos, pe care o păstra pe când săvârşea dumnezeieştile Taine, când îi era cu putinţă.

    „Deci – zicea el – eu numai cu Acesta mă voi împărtăşi, negustând altceva nimic, iar pâinea care ni se dă amândurora să-ţi rămână ţie singur, asemenea şi apa; pentru că foarte puţin ni se dă, precum vezi, şi abia poate să fie pentru ţine singur, spre întărirea trupului, ca măcar tu să rămâi viu şi să vesteşti fraţilor trecerea mea din viaţă, dacă va fi voia Domnului Dumnezeu a mă săvârşi în această mare strâmtorare”.

    După câtăva vreme, Cel ce satură toată fiinţa cu bună Sa voire nu a trecut cu vederea pe plăcutul Său, care se sfârşea de prea multă foame, ci a rânduit pentru dânsul acestea: trecând pe acolo un boier împărătesc a aflat toate despre dânsul, cum răbda strâmtorare şi foame. Deci, aceluia i-a plecat Dumnezeu inima spre milă şi a poruncit străjerilor ca să dea din destul hrană sfântului şi ucenicului său şi să nu le mai facă nici un rău, ca să poată vieţui. Şi era aşa cu bunăvoirea lui Dumnezeu, că după puţină vreme schimbându-se necazurile lor, s-au mai întărit cu trupul, însă fericitul părinte se lupta cu multe nevoi, de vreme ce stomacul lui era bolnav, fiind cuprins de multă slăbiciune.

    A petrecut sfântul în acea temniţă mai mult de trei ani, hrănindu-se cu pâine de la străjeri şi aceea o primea cu defăimare. Toate acestea le răbda cu bucurie pentru dreapta credinţă. Astfel petrecând el şi netămăduindu-se desăvârşit de durerile şi rănile ce le avusese mai înainte, iarăşi l-au osândit cu mai cumplite chinuri; căci nu se ştie cum a ajuns în mâinile împăratului o scrisoare a fericitului Teodor, în care se cuprindea mustrarea credinţei rele a împăratului şi o învăţătură către cei credincioşi, pentru bună cinstire şi dreapta slăvire a sfintelor icoane.

    Citind împăratul scrisoarea aceea, cu mai multă mânie s-a aprins şi a trimis la fericitul Teodor, pe un voievod nemilostiv, ca să-i arate scrisoarea aceea, şi să-l întrebe de este a lui; apoi să-l bată până la suflarea cea mai de urmă. Venind voievodul, a arătat scrisoarea fericitului, iar el a mărturisit adevărul cum că este a lui, iar nu a altuia. Atunci voievodul a poruncit mai întâi să bată pe ucenicul sfântului, pe Nicolae, de vreme ce el a scris scrisoarea, ca din partea Sfântului Teodor. După aceea, dezbrăcând şi pe Cuviosul Teodor, l-a bătut fără milă, încât tot trupul i s-a rănit şi puţin i-a lipsit să nu-i sfărâme chiar oasele. Şi lăsându-l abia viu, s-a întors iarăşi la ucenicul Nicolae, momindu-l şi îngrozindu-l ca să se lepede de închinarea cinstitelor icoane. Dar, aflându-l neplecat, iarăşi l-a bătut mai mult decât întâi şi l-a lăsat acolo gol, ca să rămână peste noapte în frig, ca astfel îndoit să se muncească şi de durerea rănilor şi de asprimea gerului, pentru că era atunci luna februarie.

    Iar Cuviosul Teodor, din pricina cumplitei bătăi a căzut într-o durere nu uşoară de răbdat, şi zăcea ca un mort, abia putând să sufle puţin, negustând nici hrană nici apă. Văzând ucenicul pe părintele său aşa de slab, s-a lăsat pe sine, cu toate că şi el era cuprins de mare durere, din pricina rănilor, şi se îngrijea de tămăduirea sfântului. Căci, cerând apă de orz, ce se numeşte ptizan (o doctorie), uda limba lui cea uscată şi dându-i câte puţină băutură îl deştepta ca pe un mort.

    Apoi, văzându-l că prinde puţină putere de viaţă, a început a îngriji de trupul lui cel plin de răni, căci multe părţi ale trupului se învineţiseră; pe acelea le tăia cu un cuţitaş şi le lepăda, ca să se tămăduiască cealaltă parte din corp. Şi când a început cuviosul a dobândi puţină sănătate, a tămăduit şi el pe ucenicul său.

    Astfel, pătimind ei nouăzeci de zile şi încă netămăduindu-se desăvârşit de răni, a venit de la împărat alt trimis aspru fără omenie, căruia îi era poruncit să ducă în Smirna pe Sfântul Teodor şi pe ucenicul său Nicolae. Iar trimisul acela era iubitor de aur, şi socotind că Sfântul Teodor primeşte aur de la cei ce vin la dânsul să ia învăţătură, a poruncit să caute prin toate părţile şi să scobească pereţii, nădăjduind că va găsi aur; dar neaflând nimic, a început a împlini răutatea cea poruncită lui cu multă prisosinţă; căci scoţând pe cuviosul şi pe ucenicul său din temniţă cu ocări şi cu bătăi, i-au dat ostaşilor şi aşa au fost duşi la Smirna.

    Iar fericitul, deşi i se sfârşise puterea trupului, însă fiind întărit de Dumnezeu, mergea cu acei ostaşi nemilostivi care îl duceau ziua fără cruţare, iar noaptea îi legau picioarele de un lemn, şi astfel, cu osteneală nespusă, abia a ajuns la Smirna şi a fost dat unui bărbat rău, care era învăţător al relei credinţe. De acesta fiind închis într-un bordei jos şi întunecos, se chinuia acolo privind numai spre Stăpânul, Cel ce vede toate, Care numai singur îi era mângâietor şi apărător în toate necazurile. Acolo au închis împreună cu dânsul şi pe ucenicul său Nicolae şi aşa sufereau împreună fericiţii robi ai lui Hristos.

    După puţină vreme iar a venit de la împăratul nemilostiv Atanasie, cel mai sus pomenit, şi iarăşi a dat sfântului o sută de lovituri, apoi s-a dus. Iar cuviosul le răbda toate acestea cu mulţumire.

    Într-acea vreme era în părţile Smirnei un voievod, nepot al împăratului şi într-un glas cu dânsul la eres. Acela a căzut într-o boală cumplită şi de nevindecat, încât era aproape de răsuflarea cea mai de pe urmă. Iar una dintre slugile lui, fiind din ceata dreptcredincioşilor, a adus aminte bolnavului despre Cuviosul Teodor, cum că are darul de la Dumnezeu a tămădui orice boală. El îndată a trimis la cuviosul, poftindu-l ca să se roage lui Dumnezeu pentru dânsul, şi să-l scape de moartea ce acum se apropiase.

    Iar cuviosul a răspuns trimişilor: „Spune-ţi celui ce v-a trimis pe voi că aşa grăieşte Teodor: „Vezi ce vei răspunde în ziua ieşirii tale din viaţă, vieţuind aşa rău şi făcând atâtea necazuri celor dreptcredincioşi. Tu, pe lângă alte multe răutăţi, ai adus şi călugărilor mari necazuri fără de număr şi ai omorât cu chinuri pe Tadeu cel mare în fapte bune, care acum se bucură împreună cu sfinţii. Iar pe tine cine te va scăpa din chinurile cele veşnice? Deci, măcar la sfârşit, pocăieşte-te de răutăţile tale”.

    Întorcându-se trimişii, au spus voievodului celui bolnav toate cuvintele Sfântului Teodor. Iar el foarte s-a temut, gândindu-se la răutăţile pe care le făcuse, şi a trimis iarăşi la cuviosul, cerând iertare şi făgăduind că va primi dreapta credinţă, dacă îl va ridica de pe patul durerii cu rugăciunile sale. Iar cuviosul i-a trimis icoana Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, poruncindu-i să i se închine şi s-o respecte în toată viaţa sa.

    Iar voievodul primind acea sfântă icoană, a luat împreună cu dânsa şi uşurare de boala să, apoi a început a se însănătoşi. Dar degrabă s-a întors la credinţa cea dintâi, la sfatul episcopului Smirnei care era eretic, de la care, luând untdelemn pentru binecuvântare, s-a uns cu dânsul, nădăjduind că va dobândi mai multă sănătate. Dar după ungere îndată s-a întors la dânsul boala cea dintâi, de care înştiinţându-se cuviosul, a spus mai înainte moartea cea cumplită a păcătosului, care s-a şi întâmplat, pentru că degrabă şi-a dat sufletul său. Iar Cuviosul Teodor a pătimit în acea închisoare un an şi jumătate, şi acolo în Smirna a răbdat mai multe legături.

    După aceea şi necredinciosul împărat Leon Armeanul, fiind rău, a fost ucis de ostaşii săi, iar după dânsul a luat împărăţia Mihail, ce se poreclea Travlos, care se mai numea şi Valvos. Acesta deşi era răucredincios, însă nu prigonea pe cei dreptcredincioşi, ci lăsa pe fiecare să creadă precum voieşte. Astfel toţi părinţii şi mărturisitorii dreptei credinţe au fost dezlegaţi din legături, scoşi de prin temniţe şi eliberaţi din surghiun.

    Atunci şi Cuviosul Teodor a luat uşurare pătimirilor sale şi au venit la dânsul oarecare din ucenicii lui cei vechi, între care era Dorotei, care săvârşise fapte bune din copilăria sa, Visarion, Iacov, Dometian, Timotei şi alţi mulţi a căror viaţă era cinstită; iar dragostea către părintele lor era mai fierbinte şi nemincinoasă.

    Deci a venit în Smirna poruncă de la împărat ca şi Sfântul Teodor să fie eliberat întru ale sale, precum au fost şi alţii. Apoi, luând ucenicii pe părintele lor, s-au întors împreună cu dânsul, bucurându-se, după ce a răbdat surghiun şapte ani, iar mai înainte a răbdat cinci ani legături în Tesalonic de la Constantin, nepotul lui Copronim.

    Întorcându-se fericitul din surghiun, pretutindeni l-au întâmpinat cu bucurie cei dreptcredincioşi, unul pe altul întrecându-se şi sârguindu-se a-l primi în casele lor, pentru ca să se învrednicească de binecuvântare prin rugăciunile lui şi să se îndulcească de învăţăturile lui cele plăcute. Apoi toată Biserica s-a bucurat de întoarcerea Sfântului Teodor şi toţi l-au fericit, ca cel ce a răbdat atâtea nevoi pentru cinstitele icoane, şi cu învăţăturile sale pe toţi i-a întărit.

    După aceea cuviosul a venit în Calcedon ca să vadă pe fericitul Teoctist monahul, care mai înainte fusese cinstit cu dregătoria de magistru. Mângâindu-se cu dânsul duhovniceşte, s-a dus să cerceteze pe sfântul patriarh Nichifor, împreună cu pătimitorul său, care şi el fusese surghiunit de răucredinciosul împărat Leon Armeanul. Acolo a fost primit de patriarh cu dragoste şi s-a bucurat foarte mult de venirea cuviosului, de care fusese mai înainte tare mâhnit. Mângâindu-se mult între ei cu vorbe duhovniceşti, cuviosul s-a dus în locurile Crischentului, şi acolo, prin sosirea lui, pe mulţi i-a veselit şi i-a folosit.

    De acolo iarăşi întorcându-se la patriarh, a mers împreună cu dânsul şi cu alţi episcopi la împărat, ca să-l sfătuiască să primească dreapta credinţă. Dar acela, nepriceput fiind şi neînvăţând dumnezeieştile cuvinte, n-a luat aminte la cele grăite de aceşti sfinţi, decât numai acestea a răspuns către dânşii: „Eu nu vă opresc a face oricâte veţi voi, dar numai această vă poruncesc: să nu puneţi icoane în cetatea împărătească, iar aiurea ori unde va voi cineva poate să le pună, pentru că eu nu voiesc a mă închina icoanelor”. Acestea răspunzând el, s-au dus părinţii din Bizanţ, iar Cuviosul Teodor s-a sălăşluit împreună cu ucenicii săi în ţinutul Crischentului.

    După puţină vreme, ridicându-se război asupra grecilor, din partea unui oarecare Toma, care avea să răpească stăpânirea împăratului, sfântul a fost nevoit să intre iarăşi în Constantinopol împreună cu fraţii săi. Apoi, dacă a încetat războiul, iarăşi s-a dus acolo, nevrând a vieţui în mijlocul poporului celui înşelat cu eresul lipsirii de icoane. Ieşind din Constantinopol, nu s-a dus în ţinutul Crischentului, ci s-a sălăşluit în Hersonisul Critului, unde era o biserică a Sfântului Trifon, şi acolo, împreună cu ucenicii săi, petrecea viaţă plăcută lui Dumnezeu întru nevoinţele cele monahiceşti.

    Vieţuind puţin cu iubiţii săi prieteni, a sosit la fericitul sfârşit, având de la naşterea sa şaizeci şi şapte de ani. Dar mai înainte de sfârşitul său a căzut în boală grea, în luna noiembrie, bolind rău de stomac. Şi a străbătut vestea pretutindeni despre aceasta, cum că fericitul Teodor este aproape de sfârşit.

    Atunci au venit la dânsul mulţi din Constantinopol şi de prin alte locuri dimprejur. Arhierei, egumeni şi călugări de la multe mănăstiri, alergau cu sârguinţă, pentru ca să audă pe cuviosul vorbind şi să se folosească de cuvintele lui cele mai de pe urmă, sau măcar să vadă ieşirea lui din viaţă şi ducerea către Dumnezeu. Pentru că numai apropierea de dânsul o socoteau a fi pentru ei de mare folos, fiindcă era minunat la cuvinte, înţelept în cunoştinţe şi în toate chipurile înfrumuseţat; apoi era liniştit, nemânios, smerit şi plin de toate faptele bune.

    Fericitul zăcând în pat, deşi era foarte slăbit, totuşi pe cât îi era cu putinţă, vorbea cele de folos către ucenici. Dar puţini puteau să-i audă cuvintele, de vreme ce limbă lui se usca de arşiţa bolii. Pentru aceea, unul din cei ce scria repede, şezând aproape şi ascultând, a scris cele ce grăia dânsul, că dacă va vrea cineva să le ştie toate, să le caute în cartea fericitului şi să le citească spre a se folosi. Pe când cuviosul vorbea, a început a-i fi mai uşor şi l-a mai lăsat boala.

    Apoi, sculându-se pe picioarele sale, a început a umbla şi, intrând în biserică în ziua Duminicii, a săvârşit dumnezeiasca Liturghie, ţinând cuvânt de învăţătură către fraţi. După aceea a mâncat împreună cu dânşii. Asemenea şi a doua zi, în a şasea zi a lunii noiembrie, la pomenirea celui între sfinţi a părintelui nostru Pavel Mărturisitorul, a săvârşit dumnezeieştile Taine în biserică şi a învăţat pe fraţi. Apoi a fost şi la cântarea Vecerniei în acea zi. După aceea, intrând cuviosul în chilie, s-a culcat în pat şi iarăşi a început a boli foarte rău, şi a zăcut patru zile; iar a cincea zi a fost sfârşitul durerilor lui şi începutul vieţii celei de veci.

    Deci, apropiindu-se cuviosul de mutarea din viaţă, s-au adunat la dânsul mulţime de fraţi care plângeau pentru dânsul, ca pentru părintele şi învăţătorul lor. Iar el, uitându-se spre dânşii, a lăcrimat puţin şi a zis:

    „Iată, părinţilor şi fraţilor, a sosit sfârşitul vieţii mele şi toţi vom bea acest pahar de obşte, unii mai curînd, iar alţii mai târziu, şi nimeni nu va scăpa de paharul acesta. Deci eu mă duc pe calea pe care au mers părinţii noştri, acolo unde este viaţa cea veşnică, iar mai ales unde este Dumnezeu, pe Care L-a iubit sufletul meu, Căruia m-am numit rob, deşi n-am săvârşit cele ale robului. Iar voi, fraţilor şi fiii mei iubiţi, petreceţi în cuvintele mele pe care le-am dat vouă şi ţineţi credinţa cea dreaptă şi viaţa cea drept credincioasă.

    Ştiţi că n-am încetat a vă vesti vouă cuvântul lui Dumnezeu, şi în sobor şi îndeosebi. Iar acum cu sârguinţă vă rog aveţi-le pe acelea în minţile voastre şi le păziţi pentru că am grijă de voi, ca fără de prihană să vă duceţi de aici. Iar eu, de voi avea îndrăzneală înaintea Domnului, făgăduiesc să-L rog pentru voi, ca totdeauna să înainteze mănăstirea voastră spre bine şi că fiecare dintre voi să aibă mai multă sporire în faptele cele bune, cu ajutorul lui Dumnezeu”.

    Acestea zicând cuviosul şi dând tuturor sărutarea cea mai de pe urmă şi iertare, a poruncit ucenicilor să ia lumânări în mâini şi să înceapă cântarea pentru ieşirea sufletului. Şi stând ucenicii în jurul patului, cântau: Fericiţi cei fără de prihană, care umblă în legea lui Domnului. Şi cântând, au ajuns la cuvintele acestea: În veac nu voi uita îndreptările Tale, că într-însele m-ai viat. Atunci Cuviosul Teodor, la aceste cuvinte, şi-a dat sufletul său, pe care, luându-l îngerii lui Dumnezeu, l-au dus înaintea scaunului Stăpânului, precum cu adevărat s-a arătat prin mărturisirea Cuviosului Ilarion de la Dalmat. Pentru că acela, în ziua în care s-a mutat fericitul Teodor, adică în a unsprezecea zi a lunii noiembrie, la pomenirea Sfântului Mucenic Mina, umblând prin grădină şi citind psalmii lui David, a auzit nişte glasuri minunate şi a mirosit o bună mireasmă. Deci minunându-se, se întreba de unde sunt acelea.

    Şi uitându-se în văzduh, a văzut mulţime de cete fără de număr, în haine albe strălucind, cu feţele luminoase şi, pogorându-se din cer cu cântări, au ieşit întru întâmpinarea unui bărbat cinstit. Acestea văzându-le fericitul Ilarion, a căzut la pământ cu multă spaimă şi a auzit pe cineva zicând către dânsul: „Iată sufletul lui Teodor, egumenul mănăstirii Studitului, care a pătimit până la sânge pentru sfintele icoane şi a răbdat până la sfârşit întru necazuri; iar acum adormind, cu prăznuire se suie la cer, întâmpinându-l pe el puterile cele cereşti”.

    Acea vedenie, fericitul Ilarion a vestit-o şi altor părinţi îmbunătăţiţi. Şi a însemnat ceasul şi ziua vedeniei aceleia, ce se făcuse; iar după câtăva vreme s-a înştiinţat cum că atunci a răposat Sfântul Teodor Studitul, cel vrednic de laudă şi a trecut de pe pământ la cer. Deci multe minuni a făcut cuviosul părintele nostru Teodor, şi în viaţa sa şi după moarte, din care vom povesti puţine pentru folosul tuturor.

    Un oarecare Leon, primitor de străini, atunci când se întorcea Cuviosul Teodor din surghiun, l-a odihnit în casa sa. Iar după puţină vreme, acest Leon a adus mireasă fiului său, şi vrând să se săvârşească nunta, îndată a căzut mireasa într-o boală cumplită şi zăcea fiind cuprinsă de fierbinţeli, încât toţi deznădăjduiseră de viaţa ei. Iar Leon a trimis la cuviosul, vestindu-i ceea ce i s-a întâmplat şi rugându-l ca să le ajute cu rugăciunile sale. Cuviosul, binecuvântând untdelemn, l-a trimis lui Leon, poruncindu-i să ungă cu dânsul pe cea bolnavă. Făcându-se aceasta, îndată s-a sculat mireasa sănătoasă, ca şi cum n-ar fi fost bolnavă niciodată.

    Altă dată, Leon, mergând singur la un sat departe, pentru o treabă oarecare, l-a întâmpinat în cale o fiară ce se numeşte râs, care văzând pe Leon s-a repezit asupra lui, vrând să-l muşte. Iar Leon a chemat cu glas mare numele Cuviosului părinte Teodor şi fiara îndată ce a auzit numele sfântului a stat, apoi s-a abătut din cale şi a fugit; iar Leon rămânând nevătămat de fiară, s-a dus în calea sa.

    O femeie ce pătimea de duh necurat a fost adusă la Cuviosul, şi atât era de cumplit duhul într-însa care o muncea, încât singură, neştiind durerea, îşi rupea carnea de pe dânsa şi o mânca. Cuviosul, văzând pătimirea ei, s-a mâhnit pentru dânsa şi a făcut cu mâna semnul crucii pe capul ei, apoi a citit peste dânsa rugăciunea de certare a duhului şi îndată a ieşit dintr-însa duhul cel necurat şi a fugit, fiind izgonit de rugăciunea cuviosului.

    Altă femeie, fiind de neam de boier, a povestit lucrul acesta fericitului Sofronie, care a fost egumen, după mutarea Cuviosului Teodor.

    „Odată – zicea ea – s-a aprins casa mea, pe care înconjurând-o focul, ardeau cu flăcări toate cele dintr-însa; şi nu se putea potoli focul nici cu turnarea apei, nici în alt chip; iar eu eram în foarte mare necaz şi nu mă pricepeam ce să fac. Atunci mi-am adus aminte de o scrisoare a Cuviosului Teodor, ce era la mine, şi care cu puţină vreme mai înainte sosise de la el. Deci, mi-a venit în gând să o arunc în foc, că doar cumva se va ruşina focul de scrisoarea scrisă de mâna cea sfântă şi va conteni puţin arderea. Făcând aşa cum am gândit, am aruncat scrisoarea aceea asupra văpăii care se înălţa şi am zis astfel: „Sfinte Teodore, ajută-mi mie roabei tale, care sunt în nevoie”. Şi îndată am văzut puterea cea grozavă a focului slăbind şi stingându-se”. Aşa de mult putea chemarea numelui acestui plăcut a lui Dumnezeu.

    Un asemenea lucru spunea şi Sofronie cel mai sus pomenit:

    „Mergeam odată, zicea el, la Paflagonia împreună cu fericitul Nicolae, următorul şi împreună pătimitorul marelui Teodor. Fiind pe cale şi făcându-se seară ne-am odihnit într-un câmp unde era mult fin cosit, şi acolo erau câţiva ostaşi care, pentru că întârziaseră, au stat în acelaşi câmp şi, aprinzând foc, îşi coceau bucate. După aceasta în noaptea aceea s-a întins focul şi a cuprins tot fânul. Ostaşii deşteptându-se, îndată s-au pornit toţi asupra noastră părîndu-li-se că noi am făcut această faptă, şi voiau să-şi pună mâinile asupra noastră şi să ne chinuiască. Noi, nepricepând ce să facem, am chemat în ajutor pe marele Teodor, zicând: „Părinte cuvioase, ajută-ne şi ne izbăveşte pe noi cu rugăciunile tale, de năpasta ce a venit cu nedreptate asupra noastră”. Zicând acestea noi, îndată a început o ploaie mare şi focul s-a stins de tot. Ostaşii văzând această minune, s-au întors către noi cu blândeţe şi, căzând, îşi cereau iertare”.

    În insulele Sardiniei era un bărbat oarecare foarte credincios, care avea la dânsul cuvinte de învăţătură ale Cuviosului Teodor şi le citea cu sârguinţa. Acela iubea şi cântările care sunt alcătuite de acest sfânt părinte, ce se cântă în postul cel mare, adică Triodul sau trei cântări. Nişte călugări răucredincioşi, trecând pe cale, s-au dus şi au găzduit la acest bărbat, în vremea postului mare. Ei, văzând cântările şi cuvintele făcute de Cuviosul Teodor, au început a le huli, zicând că nu sunt alcătuite după înţelegere, şi sunt pline de nebunie. Bărbatul acela care îi găzduia, auzind acestea, s-a schimbat şi de atunci nu mai citea cuvintele cuviosului cele folositoare, nici cântările lui nu le mai cânta la pravila Utreniei, precum avea obiceiul mai înainte.

    Răzvrătindu-se astfel, i s-a arătat într-o noapte Cuviosul Teodor, mic la stat precum în viaţă, palid la faţă şi pleşuv la cap, şi mergeau în urma lui alţi călugări ţinând în mâini toiege, cu care a poruncit să-l bată pe cel răzvrătit. Acela fiind bătut, sfântul îi zicea: „Pentru ce ai lepădat cu necredinţă scrisorile mele pe care mai înainte le iubeai şi le cinsteai? Pentru ce n-ai socotit aceasta, că dacă n-ar fi cunoscut Biserica lui Dumnezeu folos într-însele nu le-ar fi primit? Căci nu sunt cuvinte mincinoase şi cu meşteşug, nici nu sunt aşezate în chipuri ritoriceşti, ci sunt cu totul sănătoase şi smerite, care pot a zdrobi inima şi a umili sufletul, pentru că sunt dulci şi cu adevărat folositoare celor ce vor să se mântuiască”. Certând astfel pe cel răzvrătit, s-a dus.

    Apoi făcându-se ziuă, bărbatul acela zăcea în pat, având trupul plin de vânătăi din bătaie, pe care le arăta tuturor, spunându-le despre certarea ce i s-a făcut. Apoi îndată a izgonit din casa sa cu necinste pe călugării aceia care l-au înşelat, ca pe unii ce au fost pricinuitori de greşeala lui şi de certarea aceea. Iar spre Cuviosul Teodor a câştigat mai multă credinţă decât înainte şi cu dragoste citea scripturile şi cântările alcătuite de dânsul, şi-l rugă ca să-i ierte greşeala aceea.

    Dar şi la mormântul cuviosului se făceau multe tămăduiri. Un îndrăcit oarecare a venit la mormântul lui şi i s-a arătat cuviosul în vis, dându-i binecuvântare, şi l-a făcut sănătos. Deşteptându-se omul acela s-a simţit liber de muncirea vrăjmaşului şi slăvea pe Dumnezeu şi pe plăcutul Său, Cuviosul Teodor.

Alt om a mâncat bucate otrăvite şi toate cele dinăuntrul lui erau cuprinse de durere, încât se apropia de moarte. Acesta a luat untdelemn din candela ce ardea lângă mormântul cuviosului şi a turnat în gura sa şi îndată a ieşit acea otravă purtătoare de moarte; apoi, căpătând sănătate, a petrecut de aici încolo fără vătămare. Altul era foarte bolnav de stomac, şi numai cât a privit către icoana cuviosului şi a chemat numele său, îndată s-a făcut sănătos.

Un altul, fiind cuprins de frică, nu a mai putut vorbi, fugind de toţi şi înspăimîntîndu-se. Acesta, fiind dus la mormântul cuviosului şi fiind uns cu untdelemn, îndată s-a izbăvit de acea patimă şi, având simţirile întregi, dădea mulţumire lui Dumnezeu şi plăcutului Său.

Şi multe alte minuni se săvârşeau prin rugăciunile Cuviosului Teodor, lângă mormântul lui, întru slava lui Dumnezeu Cel în Treime lăudat, Căruia se cuvine şi de la noi cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns


Știri recente

Părintele Patriarh și-a serbat ocrotitorul spiritual în comuniune liturgică. IPS Laurențiu: Ne este pildă și model de slujire și de propovăduire a adevărului mântuitor

Ne este pildă și model de slujire și de propovăduire a adevărului mântuitor, a spus IPS Laurențiu în cuvântul de felicitare adresat Patriarhului Daniel de ziua sa onomastică. Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a oficiat duminică,…