(†) Schimbarea la Față a Domnului (Dezlegare la pește)

Domnul nostru Iisus Hristos, în anul al treizeci şi treilea de la naşterea Sa, şi în al treilea an şi cel de pe urmă al propovăduirii Sale, apropiindu-Se de Pătimirea cea de bunăvoie pentru mântuirea noastră, a mers în părţile Cezareei lui Filip, şi, după cuvintele pe care le-a zis Petru, acolo: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu” (Matei 16, 16), a început a spune ucenicilor Săi că trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult de la farisei, de la arhierei şi de la cărturari şi să fie omorât.

Din această pricină, ucenicii s-au înstristat, dar mai ales Petru, care-L oprea pe El, zicându-I: „Fie-Ţi milă de Tine, să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta” (Matei 16, 22). Atunci, alungând mâhnirea lor, a făgăduit unora dintre ei că, după puţine zile, le va arăta slava Sa, zicând: „Sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea pe Fiul Omului venind în Împărăţia Sa” (Matei 16, 28).

Deci, trecând opt zile de la ziua în care a grăit aceste cuvinte, Domnul a plecat în părţile Cezareei lui Filip, în hotarele Galileei, la Muntele Tabor, mergând după El ucenicii Săi şi mult popor. Dar, de vreme ce era obiceiul Domnului Hristos ca rugăciunile cele către Dumnezeu-Tatăl să le facă singur, despărţit de ucenicii Săi, de aceea a lăsat la poalele muntelui poporul şi pe ucenicii Săi şi a luat numai pe trei dintre ei: pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan, şi S-a suit cu ei pe munte, ca să se roage.

Acolo, depărtându-Se puţin de cei trei ucenici, S-a urcat la un loc înalt şi Se ruga, iar cei trei ucenici, osteniţi, pe de o parte de suirea muntelui înalt, iar pe de alta de lungimea rugăciunii, se luptau cu somnul, precum zice Evanghelistul Luca: „Iar Petru şi cei ce erau cu el erau îngreuiaţi de somn” (Luca 9, 32). Dar, când s-au deşteptat bine, Hristos S-a schimbat la faţă, strălucind cu slava dumnezeirii Sale.

Atunci au stat înaintea Lui, prin porunca Lui, doi Proroci: Moise, dintre morţi, şi Ilie, din Rai, şi le vorbea lor despre Pătimirea Lui şi despre ceea ce avea să se săvârşească la Ierusalim. Din această pricină, Apostolii, deşteptându-se, au văzut slava Lui cea negrăită, faţa Sa cea luminoasă ca soarele, hainele Lui albe ca lumina şi doi bărbaţi stând şi vorbind cu El, întru slava aceea, şi s-au înspăimântat.

Şi au cunoscut, descoperindu-le lor Duhul Sfânt, că bărbaţii aceia erau Moise şi Ilie şi au înţeles cuvintele lor despre Pătimirea cea de bunăvoie a lui Hristos.

Aşadar, Apostolii stăteau cutremuraţi, ascultând cele ce se grăiau şi îndulcindu-se cu vederea slavei celei dumnezeieşti, atât cât puteau cuprinde ochii lor trupeşti, deoarece Domnul le-a arătat numai atât cât putea suferi firea omenească; de vreme ce este cu neputinţă omului muritor să vadă dumnezeirea cea fără de moarte şi nevăzută, precum de demult i-a răspuns Dumnezeu lui Moise, care se ruga ca să-i arate slava feţei Sale celei dumnezeieşti, zicând: „Nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască” (Ieşire 33, 20).

Deci, sfârşind Mântuitorul Hristos de vorbit cu Moise şi cu Ilie, iar Apostolii înţelegând, prin Duhul, de plecarea Prorocilor, lui Petru i-a părut rău, pentru că dorea neîncetat să se bucure de slava lui Hristos şi să se îndulcească de vederea cinstiţilor Proroci. De aceea, luând îndrăzneală a şi zis: „Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici şi să facem trei colibe: una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie” (Luca 9, 33).

Însă, pe când grăia Petru acestea, un nor luminos i-a umbrit pe Apostoli, înconjurând vârful Muntelui Tabor. Atunci Apostolii au fost cuprinşi de frică, pentru că, apropiindu-se de Hristos, au intrat şi ei în nor şi au auzit un glas, zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L” (Matei 17, 5).

La auzirea acestui glas venit de Sus, Apostolii au fost cuprinşi cu totul de frică şi, temându-se, au căzut cu feţele la pământ. Atunci slava Domnului s-a depărtat de la faţa lor. Iar Domnul, apropiindu-Se, S-a atins de ei, zicându-le: „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi!” (Matei 17, 7). Iar ucenicii, ridicându-şi ochii, n-au văzut pe nimeni, decât numai pe Domnul Iisus Hristos.

Şi, pe când se coborau din munte, Domnul le-a poruncit să nu spună nimănui nimic despre cele întâmplate, până ce nu va pătimi şi nu va învia din morţi. Deci, ucenicii n-au spus nimănui nimic despre cele ce văzuseră.

Mântuitorul, îndreptându-Se pe drumul spre Ierusalim, drumul spre Pătimire, Cruce şi moarte, dar cunoscând şi slăbiciunea omenească a Apostolilor, n-a vrut să-Şi lase ucenicii deznădăjduiţi. Odată cu Schimbarea Lui la Faţă, Domnul a luminat şi a îmbărbătat inima lor, faţă de sminteala crucii, care urma să fie (cf. 1 Corinteni 1, 23).

Umilirile, oricât de adânci, ale Pătimirilor şi ale morţii Mântuitorului, nu mai puteau clătina cu totul credinţa celor care cunoscuseră dumnezeirea ascunsă a Învăţătorului lor. Pătimirile şi moartea Mântuitorului nu mai sunt un sfârşit, ci dovezi că El S-a predat morţii de bunăvoie, pentru mântuirea lumii.

În cântările ei, Biserica mărturiseşte în chip vădit această înţelegere, zicând: În munte Te-ai schimbat la faţă, Hristoase Dumnezeule, şi pe cât au putut ucenicii Tăi au văzut slava Ta, pentru ca atunci când Te vor vedea răstignit, să înţeleagă Pătimirea Ta cea de bunăvoie şi să propovăduiască lumii că Tu eşti cu adevărat raza Tatălui (Condacul praznicului).

Prin milostivirea Ta cea nespusă, Hristoase Dumnezeule, luminează-ne şi pe noi cu strălucirea dumnezeiescului Tău har şi ne mântuieşte. Amin.

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns


Știri recente