(†) Pogorârea Sfântului Duh (Cincizecimea sau Rusaliile); †) Sf. Mc. Iuliu Veteranul; Sf. Mărturisitor Ioan Rusul; Duminica a 8-a după Rusalii

Biserica Ortodoxă cinsteşte persoana Sfântului Duh în Duminica Cincizecimii şi a doua zi după ea, la sărbătoarea Sfintei Treimi (numită şi Lunea Sfântului Duh).

Cincizecimea se numeşte aşa pentru că se prăznuieşte la 50 de zile după Paşti. În Vechiul Testament, Cincizecimea amintea de primirea Legii pe Muntele Sinai, de suferinţele evreilor în pustiu, precum şi de necazurile cele multe prin care au trecut, până să ajungă în pământul făgăduinţei, unde s-au îndulcit de roade, de grâu şi de vin.

De aceea, la această sărbătoare se mulţumea lui Dumnezeu şi pentru secerişul nou. Unii tâlcuitori spun că Cincizecimea ar fi fost orânduită la evrei şi pentru cinstirea numărului şapte, întrucât acest număr adunat de şapte ori cu el însuşi, dă numărul de cincizeci de zile fără una.

La evrei nu numai zilele se numărau aşa, ci şi anii, în care ei sărbătoreau Jubileul, adică după trecerea a de şapte ori şapte ani. În acel an jubiliar, ei lăsau pământul nesemănat şi vitele la odihnă, iar robilor dobândiţi cu bani, li se dădea libertatea să plece.

În Noul Testament, această zi aminteşte de venirea Duhului Sfânt peste Apostoli, Duh Care ne dă Legea duhovnicească, ne călăuzeşte spre tot adevărul şi ne învaţă cele plăcute lui Dumnezeu. Astfel, Cincizecimea ne arată ieşirea din răutatea necredinţei şi ziua întemeierii Bisericii în chip văzut.

Mântuitorul Iisus Hristos făgăduise, înainte de pătimirea Sa, trimiterea Sfântului Duh, zicând: De folos este ca Eu să Mă duc; că de nu Mă voi duce Eu, Mângâietorul nu va veni (Ioan 16, 7). Şi iarăşi: Voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor va trimite vouă: Duhul adevărului, Care din Tatăl purcede (Ioan 14, 16; 15, 26).

Iar după Înviere, înainte de Înălţarea la cer, iarăşi a zis: Însă voi să rămâneţi în Ierusalim, până când vă veţi îmbrăca cu putere de sus (Luca 24, 49). Deci, făgăduindu-le pe Mângâietorul, acum L-a trimis lor pe Acesta de la Tatăl.

Pogorârea Sfântului Duh este istorisită de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca în Faptele Apostolilor (Fapte 2). Astfel, pe când Ucenicii se găseau în foişorul unde stăteau ei, pe Muntele Sion din Ierusalim, în ziua Cincizecimii, pe la ceasul al treilea din zi, s-a făcut pe neaşteptate vuiet din cer, în aşa fel, încât a străbătut mulţimea adunată la Ierusalim, din toată lumea.

Şi Duhul Sfânt a fost văzut în chip de limbi de foc, pogorându-Se nu numai peste cei doisprezece Apostoli, ci şi peste cei şaptezeci de ucenici; şi aceştia au început să grăiască în limbi străine, fiecare din Apostoli grăind limbile tuturor neamurilor.

Astfel, nu numai cel de alt neam auzea pe Apostol grăind în limba sa proprie, ci şi Apostolul înţelegea şi grăia limba fiecărui neam. Din pricina aceasta mulţimea socotea că sunt beţi, neînţelegând cum fiecare Apostol poate grăi tuturor în limba fiecăruia.

Deci, Duhul Sfânt nu a venit îndată după Înălţare, ci după ce au trecut zece zile, spre a face pe Ucenici să-L aştepte cu şi mai multă căldură. Tradiţia arată că în aceste nouă zile dintre Înălţare şi Cincizecime, venea în fiecare zi să se închine acelui Trup îndumnezeit al lui Hristos câte una din cetele îngerilor. Deci, după împlinirea celor nouă zile, fiind săvârşită prin Fiul împăcarea celor cereşti şi a celor pământeşti, în a zecea zi a venit în lume şi Mângâietorul.

În ce priveşte pogorârea Duhului după cincizeci de zile de la Paşti, aceasta s-a făcut şi în amintirea Legii Vechi; că poporul lui Israel a primit cele zece porunci după un timp de cincizeci de zile de la trecerea prin Marea Roşie. Şi se pot înţelege şi unele asemănări: Acolo era un munte, aici un foişor; acolo s-a văzut foc, aici limbi de foc; iar în locul tunetului şi negurei de pe Sinai, aici s-a auzit un vuiet de vifor năprasnic.

Duhul Sfânt S-a pogorât în chip de limbi de foc, ca să arate că este în legătură cu Cuvântul Cel viu şi pentru că Apostolii trebuiau să înveţe mulţimile şi să le aducă la Hristos şi prin mijlocirea cuvântului. S-a pogorât apoi, în chip de foc, ca să arate pe de o parte, că Dumnezeu este foc mistuitor (Evrei 12, 29), iar pe de alta, pentru nevoia de curăţire; şi S-a împărţit în limbi, pentru a arăta felurimea harurilor.

Şi precum odinioară a amestecat pe cei ce ştiau numai o limbă şi i-a împărţit în mai multe limbi, la turnul Babel (Facere 11), tot aşa şi acum, celor ce cunoşteau numai o limbă, le-a dat să cunoască multe limbi, ca să adune pe cei ce erau de diferite limbi, risipiţi în toate laturile lumii. Faptul s-a petrecut într-o zi de sărbătoare, pentru a fi cât mai mulţi adunaţi acolo şi ca prin ei vestea să se răspândească pretutindeni; apoi şi pentru ca cei ce se aflau acolo de Paşti şi văzuseră cele săvârşite atunci asupra lui Hristos, să aibă de ce să se minuneze.

Faptul s-a petrecut apoi în ziua Cincizecimii, fiindcă se cuvenea ca tot în vremea în care se dăduse Legea cea Veche, să se reverse şi harul Duhului; precum şi Hristos a săvârşit Paştile cel adevărat în timpul Paştilor Legii.

Duhul nu S-a aşezat pe buzele Apostolilor, ci pe capetele lor, de vreme ce capul este ocârmuitorul şi partea cea mai aleasă a trupului şi cuprinde în el mintea, de la care şi limba primeşte a vorbi.

Pe de altă parte, este ca şi cum Duhul Şi-ar lăsa glasul prin limbă, aşezându-Se asupra capetelor Apostolilor şi rânduindu-i astfel învăţători ai tuturor celor de sub soare. Iar vuietul şi focul s-au întâmplat pentru că ele au fost şi în Sinai, arătând prin aceasta, că şi atunci şi acum Duhul este Acelaşi, dând Legea şi orânduind toate.

Mulţimea s-a tulburat de vuietul suflării, fiindcă socotea că vine împlinirea tuturor celor prevestite de Iisus iudeilor, cu privire la nimicirea lor. Se spune ca de foc, ca să nu cugete cineva despre Duhul Sfânt că ar fi avut însuşirile focului material.

Apostolii au fost învinuiţi de beţie. Dar Petru, sculându-se şi vorbind în mijlocul mulţimii, a dovedit că lucrul acesta nu este adevărat, aducând mărturie cuvântului prorocului Ioil (Fapte 2, 16-21; Ioil 3, 1-5). Astfel a câştigat dintre ei, prin cuvântul său, ca la trei mii de oameni care au venit la Hristos.

Sfântul Duh Se numeşte Mângâietor, ca Unul Care are putere să ne mângâie şi să ne aline; că pe El L-am primit în locul lui Hristos. Şi El mijloceşte, cu graiuri nespuse, pentru noi către Dumnezeu, ocrotindu-ne ca un iubitor de oameni, ca şi Hristos, că şi Hristos este Mângâietor, pentru că zice Apostolul: Avem Mângâietor către Tatăl pe Iisus Hristos Cel drept (1 Ioan 2, 1). De aceea, Duhul Sfânt Se mai numeşte şi alt Mângâietor (Ioan 14, 16). Se numeşte altul, pentru că este de aceeaşi fiinţă.

Căci unul şi altul se spune numai despre cei ce sunt de aceeaşi fiinţă. Despre cei ce sunt de fiinţe deosebite nu se poate grăi aşa, fără să li se arate, îndată, şi fiinţa pe care o au.

Sfântul Duh este întru toate una cu Tatăl şi cu Fiul; de aceea, El este şi împreună-Ziditor a toate şi chiar Lucrător al învierii de obşte, şi face toate câte voieşte: sfinţeşte, împarte, înnoieşte, trimite, înţelepţeşte, unge pe proroci şi, pe scurt zicând toate le face, El fiind liber, atotputernic, bun, drept, ocârmuitor.

Prin El este toată înţelepciunea, viaţa, mişcarea, împărtăşirea din sfinţenie şi din orice fel de viaţă. Într-un cuvânt, toate câte are Tatăl şi Fiul are şi El, afară de nenaştere şi naştere, de vreme ce El purcede de la Tatăl.

Duhul revărsându-Se, aşadar, lumea s-a umplut de tot felul de daruri şi, prin El, toate neamurile au fost călăuzite la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu, iar Apostolii au primit puterea de a alunga toată boala şi toată neputinţa.

Hristos a pregătit venirea Sfântului Duh peste Ucenicii Săi, când, înainte de pătimire, le-a vorbit despre aceasta (Ioan 7, 38-39), apoi, mai vădit după Înviere, când a suflat asupra lor (Ioan 20, 22). Iar acum L-a trimis pe El, în chip de limbi de foc.

Cu venirea Sfântului Duh şi pentru rugăciunile Apostolilor Tăi, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi.

Sfântul Mucenic Iuliu Veteranul a trăit în secolele III-IV, fiind contemporan cu Sfinții Mucenici Pasicrat și Valentin.

A primit mucenicia în vremea Marii Persecuții din vremea împăraților Dioclețian și Maximian, în anul 304, când a fost adus la judecată înaintea prefectului locului, pe nume Maxim. Prefectul Maxim a fost înștiințat că un soldat veteran, Iuliu, nu vroia să jertfească zeilor păgâni.

Dregătorul a căutat mai întâi să-l convingă pe veteran să jertfească zeilor, promițându-i o leafă substanțială. Veteranul Iuliu a refuzat categoric să se lepede de credința sa în Hristos pentru bani. Sfântul i-a declarat dregătorului că era gata mai degrabă să moară pentru Hristos decât să asculte de legile păgâne care cereau aducerea de jertfe unor zei falși.

Văzând curajul lui și credința lui neclintită, dregătorul a poruncit să i se taie capul. Sfântul Iuliu Veteranul a primit astfel cununa muceniciei în 27 mai 304.

Sfântul Ioan Rusul s-a născut pe la anul 1690, într-un sat din Rusia, fiind crescut în dreapta credinţă de către părinţii săi. La vârsta potrivită a fost luat în oaste şi a participat ca soldat la războiul pe care ţarul Petru cel Mare (1682-1725) l-a întreprins împotriva turcilor în anul 1711.

Luat prizonier de tătari în luptele pentru dezrobirea Azovului, Sfântul Ioan a fost vândut unui ofiţer turc care era agă în Procopion, Asia Mică, aproape de Cezareea Capadociei. Întorcându-se în ţinutul său, aga l-a luat cu sine şi pe Ioan. Acesta, fiind împodobit cu înţelepciunea pe care o dăruieşte Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, răbda cu smerenie robia cu toate batjocurile din partea otomanilor, care-l numeau „ghiaur”, adică „necredincios”.

El spunea stăpânului său: „Dacă mă laşi liber în credinţa mea, îţi voi împlini cu sârguinţă poruncile; dacă mă sileşti să-mi schimb credinţa, mai degrabă îţi predau capul decât credinţa. Creştin m-am născut şi creştin voi muri”.

Rânduit să îngrijească de vite, fericitul Ioan îşi întindea într-un colţ al staulului trupul obosit, mulţumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit a se face următor al smereniei lui Hristos, Cel ce a primit a se naşte într-o iesle săracă, lângă Betleem.

Dumnezeu, văzând credinţa robului Său şi mărturisirea sa, a înmuiat inima împietrită a stăpânului său şi, cu timpul, acesta a început să-l îndrăgească, ajutând la aceasta şi smerenia şi blândeţea care-l împodobeau pe Ioan.

În urma rugăciunilor Sfântului, noaptea grajdul se umplea de bună mireasmă duhovnicească, pentru că devenise locaş de nevoinţă unde el urma vieţuirea Sfinţilor Părinţi: ceasuri nesfârşite de rugăciuni şi îngenuncheri; puţin somn, ghemuit, pe podeaua goală şi acoperit cu o pânză veche, postind multe zile cu puţină pâine şi apă şi rostind adesea psalmii Prorocului David.

Câteodată, noaptea, mergea pe ascuns la o biserică a Sfântului Gheorghe, zidită într-o râpă nu departe de casa stăpânului său şi făcea priveghere, stând în picioare în pridvorul bisericii. Tot aici mergea în fiecare sâmbătă şi se împărtăşea cu Preacuratele Taine.

Căutând asupra robului Său cel credincios, Domnul, Care cercetează inimile fiecăruia, a făcut să înceteze batjocurile din partea celor ce erau împreună cu el robi şi a celor de altă credinţă. A dat Domnul şi multă bogăţie stăpânului său turc, iar acesta a cunoscut de unde venise această binecuvântare peste casa sa şi propovăduia tuturor virtuţile slugii sale.

După o vreme, aga a hotărât să facă un pelerinaj la Mecca. Nu la multe zile după plecarea sa, soţia acestuia a pregătit un ospăţ la care a invitat rudele şi prietenii soţului pentru a prăznui şi a se ruga pentru buna întoarcere a acestuia acasă. La masă a fost rânduit să slujească fericitul Ioan. Printre mâncărurile aşezate înaintea oaspeţilor se afla şi un fel de pilaf care îi plăcea foarte mult agăi.

Amintindu-şi de soţul ei, stăpâna a zis lui Ioan: „Cât de bucuros ar fi fost stăpânul tău, dacă ar fi fost aici împreună cu noi şi ar fi gustat din acest pilaf!”. Sfântul Ioan a cerut atunci o farfurie plină cu pilaf, spunând că o va trimite la agă, în Mecca.

La auzul acestor cuvinte toţi invitaţii au râs; stăpâna însă a poruncit bucătăresei să-i dea fericitului Ioan farfuria cu pilaf cerută, gândind că poate vrea să o mănânce el însuşi sau să o dea vreunei familii creştine sărace, precum obişnuia să facă adesea, dăruind altora partea sa de mâncare ce i se cuvenea.

Sfântul a luat farfuria şi, mergând în staul, a îngenuncheat şi s-a rugat din adâncul inimii, cerând lui Dumnezeu să trimită farfuria cu mâncare stăpânului său, la Mecca, cu oricare mijloc va rândui Domnul în atotputernicia Sa.

A cerut aceasta cu smerenie şi simplitate, cu nimic îndoindu-se, după cuvântul Domnului, şi Acesta i-a ascultat dorinţa: farfuria a dispărut din ochii săi, iar fericitul Ioan s-a întors la masă, spunând stăpânei că a trimis mâncarea la Mecca. Crezând că vrea să ascundă faptul că a mâncat pilaful el însuşi, invitaţii au râs de cuvintele fericitului Ioan.

Peste puţine zile s-a întors din pelerinaj aga, aducând cu sine şi farfuria de aramă, spre marea uimire a casnicilor săi. Numai Sfântul Ioan nu s-a mirat de aceasta. Aga le-a povestit atunci cele ce i se întâmplaseră: „în cutare zi (era ziua în care stăpâna pregătise acel ospăţ), întorcându-mă de la geamia cea mare, am găsit în camera mea pe care o lăsasem încuiată această farfurie plină cu pilaf.

M-am umplut de mirare, neştiind cine a adus mâncarea şi cum a intrat în camera încuiată. Am zărit, cu şi mai mare mirare, numele meu bătut pe marginea farfuriei, aşa cum avem pe toate vasele casei noastre.

Aşa încât, cu toată nedumerirea, m-am aşezat şi am mâncat cu mare poftă pilaful, şi, iată!, am adus farfuria cu mine şi văd că este într-adevăr a noastră. Dar nu pot să înţeleg cum a ajuns la Mecca şi cine a adus-o”.

Auzind acestea cei ai casei au fost cuprinşi de teamă şi uimire, iar soţia i-a povestit acestuia cum a cerut Ioan farfuria cu mâncare pentru a o trimite la Mecca şi cum toţi l-au luat în râs pentru aceasta.

Vestea despre minunea săvârşită de Sfântul s-a răspândit repede în tot ţinutul şi toţi îl priveau cu teamă şi respect, ca pe un om drept şi plăcut lui Dumnezeu, nemaiîndrăznind nimeni să-l supere cu ceva. Stăpânul şi soţia sa se sârguiau să-i poarte de grijă cât mai mult şi l-au rugat să se mute în cămăruţa ce se afla lângă grajd, pe care până atunci o refuzase.

Fericitul Ioan şi-a continuat mai departe felul ascetic de viaţă, îngrijind de animale şi împlinind cu sârguinţă poruncile agăi, iar nopţile petrecându-le în rugăciune şi cântări de psalmi.

După puţini ani însă, pe care i-a trăit în post şi rugăciune, apropiindu-se sfârşitul vieţii sale pământeşti, fericitul s-a îmbolnăvit şi a cerut să fie culcat pe paie în staulul pe care îl sfinţise prin rugăciunile şi nevoinţele sale îndurate pentru numele şi dragostea lui Hristos.

Cunoscând mai dinainte ceasul ieşirii din trup, a trimis să fie chemat preotul pentru a se împărtăşi cu preacuratul Trup şi cu scumpul Sânge al Mântuitorului. Preotul, temându-se, i-a adus Sfintele Taine ascunse într-un măr pe care îl scobise, şi astfel fericitul Ioan s-a putut împărtăşi, apoi îndată şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, la 27 mai, în anul 1730.

Cu învoirea turcilor, preoţii şi creştinii din Procopion au luat trupul Sfântului, pregătindu-l de înmormântare. La îngroparea sa au venit nu numai creştinii ci şi mulţi musulmani şi armeni: cel până mai ieri rob a fost îngropat ca un stăpân.

Bătrânul preot care în fiecare sâmbătă îi asculta suferinţa şi torturile şi care îl împărtăşea cu Sfintele Taine, a văzut în vis pe Sfântul Ioan în noiembrie 1733. Acesta i-a spus că trupul său a rămas, cu harul lui Dumnezeu, neputrezit, aşa precum îl îngropaseră; şi i-a cerut să-l scoată din pământ şi să-l aibă ca binecuvântare veşnică de la Dumnezeu.

După şovăielile preotului, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, o lumină cerească a strălucit deasupra mormântului, asemeni unui stâlp de foc. Creştinii au deschis mormântul şi – o, minune! – trupul Sfântului se găsea neputrezit şi înmiresmat ca şi astăzi.

Cu mare bucurie sufletească şi evlavie l-au ridicat, au luat în braţele lor acest dar dumnezeiesc – sfintele moaşte, şi l-au dus în biserica Sfântului Gheorghe unde obişnuia să privegheze fericitul Ioan.

În anul 1832, Osman Paşa, trecând prin Procopion, a aruncat în foc sfintele moaşte, după ce jefuise biserica, vrând a se răzbuna pe creştini. Văzând însă trupul Sfântului mişcându-se în mijlocul flăcărilor ca şi cum ar fi fost viu, turcii au fugit îngroziţi, lăsând odoarele bisericii şi povestind tuturor musulmanilor minunea pe care o văzuseră.

După plecarea turcilor, în cealaltă zi, creştinii au împrăştiat cărbunii şi cenuşa şi au găsit trupul sfântului întreg; nu păţise nimic, era tot mlădios şi înmiresmat ca şi mai înainte. I-a rămas numai o negreală de la jar şi de la fum, spre aducere aminte de minunea petrecută atunci.

În anul 1922, când Asia Mică a intrat sub stăpânirea Turciei, grecii din această regiune au fost nevoiţi să plece, luând cu ei sfintele moaşte, odoarele bisericii şi puţine lucruri personale. După multe peregrinări, moaştele Sfântului Ioan au ajuns pe insula Evia, în oraşul numit Noul Procopion.

Aici s-a ridicat o nouă biserică, sfinţită în anul 1951 şi care adăposteşte astăzi racla cu sfintele moaşte ce izvorăsc, tuturor celor ce aleargă cu credinţă la ajutorul Sfântului, nesecat râu de tămăduiri şi alinări ale suferinţelor trupeşti şi sufleteşti.

Pentru rugăciunile Sfântului Tău Mărturisitor, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns


Știri recente